Je ne t'aime plus mon amour...

2010-07-14T05:28:00.000-07:00

150 de paşi. Atât am numărat din dreptul ultimului copac pe care l-am lăsat în urmă. Îmi amintesc pentru că de acolo am uitat. M-am oprit la 150. Atât am reuşit să număr. Mai departe mi s-a părut imposibil, infernal, îmi venea să plâng şi mă gândeam că sunt aşa aproape de casă şi totuşi nu ştiu de-o să ajung. Pe alee câteva fetiţe jucau şotronul…tot sar şi eu din pătrat în pătrat şi tabla se măreşte întruna, deformată, interminabilă, nici culorile nu le mai disting…salt de pe un picior pe altul şi rochia mi se învârte ca o floare de foc sub oglinda cerului în care mă privesc arzând, colierul de lacrimi se topeşte pe gât şi-mi intră în carne, decupând o gaură ce soarbe lumina. De la o fereastră Lady Gaga îl strigă în boxe, contorsionat şi frivol pe Alejandro, iar cerul se învârte ca un carusel colorat ostentativ, pătat cu violet în locul soarelui de care mi-e dor.
În jurul meu dansau copacii şi mă uitam în urmă, ca-ntr-un tunel îngust şi departe. În secunda aceea s-a ridicat cortina iar eu am făcut un pas înainte. “Ce vrei?” “Hmm, nu mai pune întrebări agresive şi abisale, dacă nu-ţi convine ignoră-mă!” “Daca tot eşti într-atât tentat de abis, consideră-mă o gaură neagră şi pierde-te definitiv în mine, mai bine igoră-mă tu, ca să nu te mai tentez. Hai, ştiu că poţi, o să reuşeşti, mereu ţi-am admirat voinţa.” “ Nu pot şi nu vreau. Nu îmi propun asta. Mi-e drag de tine.” “Ai dreptate, ar fi un ţel mult prea înalt iar eu prea măruntă. Nici măcar ignorată nu merit a fi.” “Eşti dată-n pizda mătii, ca de obicei! “Iar tu eşti dat uitării, nu te mai uita prin gaura cheii, am astupat-o cu gumă de şters şi mestecat visele, n-ai ce vedea, eşti în urmă şi departe, nu mă poţi ajunge iar eu nu mă mai întorc.”
Uneori vorbeam cu Adam. El era ecoul meu. Acum nici măcar ecoul nu mi-l aud. Mă uit prin viaţă ca printr-un album cu poze şi mi-e dor din urmă. Andrei m-a ţinut prima dată de mână. Aveam 15 ani şi muşcam crud din vacanţa de vară, mânjită de gustul zemos al începuturilor de care râdeam delirant încă de pe atunci. Eram o ştrengăriţă, purtam cei mai cool blugi negociaţi cu un polonez în piaţa veche a oraşului, ochii îmi sticleau de poftă, mă plimbam cu Andrei pe sub copacii verii, “N-ai să mă uiţi, aşa-i?!...”, mi-a spus în seara când mi-a luat mâna într-a lui iar eu m-am simţit nepământeană, dansând într-un vertij pe sub cerul mozaic…Acum Andrei e terfelit de ziarele care-i compromit imaginea în urma unui divorţ scandalos, isteric şi murdar. Ne-am întâlnit pe stradă. Mi-a sărutat mâna pe care atât de mult în urmă mi-a ţinut-o într-a lui. “Mai ştii?” “Da, şi mi-e dor…” “Ce faci când ţi-e dor şi simţi că te sufoci şi-ţi vine să plângi că ştii că n-ai nici o putere deşi ai atâta dorinţă în tine?” “Vrei să-ţi arăt ce fac?” “Da, arată-mi!” “Vino cu mine!” Am mers împreună, ţinându-ne de mână, înfriguraţi şi complice, am coborât scările infernului, “Să nu-ţi fie frică”, mi-a zâmbit Andrei, trist…în întuneric, s-a oprit pe o treaptă şubredă, şi-a descheiat cămaşa Gentlemen’s Corner, albastră, din bumbac fin şi atunci am văzut însemnele stigmatului, impregnate în dreptul inimii, cu fierul înroşit. Locul se cicatrizase, ai fi zis că e un tatuaj bine lucrat, dar eu ştiu că la fiecare privire în urmă rana se dechide şi curge viaţa prin ea. „Cât anestezic torni de obicei?” „Când îmi vine să urlu de durere, cam o jumătate de zi, dacă nu-mi ajunge mai fur şi din noapte cu câte-o pizdă tânără şi superficială, dimineaţa vărs până scot toată otrava din mine şi totul revine la normal. N-ai să mă uiţi, aşa-i?...”, mi-a spus abia şoptit, iar eu mi-am retras mâna încurcată în colierul de lacrimi topite pe gât. „Nu ştiu, lasă-mă, vreau să plec, du-mă afară, vreau la lumină!”, i-am strigat speriată, trăgându-mă înapoi, abia îmi ţineam echilibrul pe treptele-nguste, „N-ai să mă uiţi, nu poţi face asta!”, în timp ce striga ameninţător am văzut cum rana se deschide ca un hău şi am fugit pe scări, l-am lăsat în urmă, în hohote de râs isteric, lipit de peretele inimii, „Găseşte singură ieşirea, dacă eşti în stare, fugi cât mai ai o şansă, eşti vulnerabilă, tu nu vezi...n-ai ce căuta aici, atâta vreme cât oscilezi nu poţi fi ademenită, locul tău e în lume, la lumină, ieşi o dată, dispari, dispari!”...
151 de paşi. 152...153...Mă îndrept spre casă.

Organ and Strings

2010-05-09T02:49:00.000-07:00

Tu ştii că-ntre picioarele mele se află poarta stelară prin care, o dată ce pătrunzi, treci într-un tărâm mirific, paradisiac, lucrurile, fiinţele şi timpul rămân în urmă, e doar cerul deasupra şi eu dedesubt, iar tu, la mijloc, între mine şi stele, ai vrea să te înalţi într-un zbor nelumesc, să te desprinzi de tine şi să priveşti cum ne răsfăţăm în patul de mătase, ai vrea şi să plonjezi în valurile cate te cheamă şi să te pierzi pe fundul oceanului până te vei regăsi în ochii mei. M-ai sărutat îndelung, m-ai înduplecat să-ţi deschid poarta galactică şi acum mă sfredeleşti ca un picamer de nestăvilit, iar eu îţi strig, râzând, “babe, you are the hub of the universe!”...e încă întuneric şi mă lărgeşti în cercuri pentru a face lumină, te afunzi până-n plăsele şi te opreşti pentru o clipă, e linişte şi ţi-ai lipit inima de inima mea, ritmurile ni se unesc într-o armonie deplină, te mişti lent, înăuntrul meu, zbuciumul începutului s-a transformat într-o simfonie feerică, iar tu îmi scrutezi adâncurile cu o lanternă mobilă care se plimbă imperceptibil prin valurile oceanului, totul e luminos şi la vedere, acum îmi ştii pe de rost gândurile, visele, întrebările, răspunsurile, mirarea, lacrimile, zâmbetul, viaţa mea pulsează pe vârful cuţitului pe mi-l intingi în carnea firbinte, îl tragi afară şi mi-l aduci pe buze, îmi scrii cu gustul tău înmuiat într-al meu dorinţele tale, speranţele, cu cerneala vieţii vărsată în mine ca-ntr-o călimară pe care o închizi cu un sărut, sărutul tău mă arde iar eu sunt o carte vie în care te impregnezi, acum strălucesc şi ochii mei aruncă scântei şi îţi şoptesc, te ştiu, eşti adânc în mine ca semnul de carte închis între pagini de viaţă...

Val de lumină

2010-05-06T14:15:00.000-07:00

M-am îndrăgostit de un bărbat din altă lume. Din lumea mea. Lumile noastre s-au intersectat într-o secundă de graţie şi acum coincid. Doar când îl gândesc şi sângele dansează în jurul inimii, răsfirat ca o harfă. Încă dinainte să ne ştim, plănuiam şi înfăptuiam paralel întrevederi secrete cu arborii, cu nălucirile păsărilor zburând prin anotimpuri, cu aştrii cusuţi cu fire aurii pe bolta ce-o-mpărţim, cu soarele revărsat peste noi ca un glob incandescent. În somnul meu profund, nepământesc, în nepăsarea liniştii cereşti, îi mai văzusem chipul undeva, i-am adulmecat mirosul înfipt în carnea mea ca un cuţit. Îl port în suflet ca pe-un vas de preţ, ca pe-o comoară-nchisă cu peceţi, pe buze ca pe un fagure plin, pe sânii albi şi grei ca pe o salbă nevăzută, îl port adânc în vis...Îi rostesc numele încet, tandru, ştiu că mă aude şi o petală îi mângâie umărul. Sufletul meu ca un vis plutitor îl atinge, în jurul pământului, între nelinişti, mă rosteşte cu inima şi totul devine lumină, trupurile ni se topesc armonios într-un amestec de culori şi licori şi senzaţii, compunem un pastel desenat pe cerul albastru cu degetele-mpreunate în căutarea lor frenetică...M-am îndrăgostit de un bărbat cu care mă ştiam demult, acum ne-am regăsit, ne trăim minunea întâlnirii, atunci când trece pe sub geamul meu îi zâmbesc luminos, deschizându-i ferestrele sufletului, îmi las mâinile într-ale sale şi ochii prinşi în privirea lui către mine, mă strâng în braţele lui şi mi-e bine. Îl învăţ ca pe o carte ce mi s-a deschis, paginile se întorc de la sine, fără a fi luate de vânt, şi el mă învaţă, petală cu petală, răsuflarea noastră e magie. Sunt îndrăgostită de Val de lumină.

2010-05-06T14:10:00.000-07:00

2010-05-06T13:59:00.000-07:00

Puppet

2010-05-03T12:15:00.000-07:00

E totul prea rotund. Deasupra nu e decât rotund înalt şi simt cum peretele sticlos îmi fuge de sub tălpi. Nu pot să văd nimic, oricât aş vrea şi-mi vine să urlu de durere, că, uite, mi-au rămas mâinile-ntre pereţii ăştia înguşti şi n-am cum să mă mai agăţ de ceva. Mi se vor lungi braţele, uriaşe, subţiri şi mă voi rupe acolo unde mă aşteaptă adâncul. Îmi pare doar rău că n-o să te mai pot îmbrăţişa, mă voi târî prin întuneric, cu durerea după mine, lovindu-mă de ziduri, fără să am cu ce le dărâma.
...auzi cum clipoceşte apa prin pereţi, prin mâinile prinse ca-ntr-un cleşte de gheaţă?!...să merg mai departe...Ah, cum mi-au ţintuit picioarele şi ce-o să mă fac dacă-o să-mi rămână tălpile între pietre, ca de smoală lipite, să nu le mai pot trage după mine în ceruri?!...Desigur, prea multe noroaie-au cunoscut şi nu mai sunt demne să urce treptele raiului, dar aşa păţim toţi şerpii care otrăvim fântânile şi nu ieşim nicicând la suprafaţă.
...şi ce furtună!...tare mă mai biciuie vântul şi trebuie să mă aplec în toate părţile să-mi culeg zdrenţele împrăştiate prin nisip. Vai, ce singură sunt aici sus, doar cu corbii care-mi croncăne a moarte deasupra creştetului şi cerul geme ameninţător de negru! Le voi arăta că nu mi-e frică, o să râd până când glasul mi se va preface în tunet şi se vor teme ei de rânjetul meu îngheţat. La urma urmei, ce-ar putea să-mi mai facă? Ochii deja mi i-au ciugulit ca pe două boabe de mac otrăvit, inima mi-au zdrenţuit-o în bucăţile după care mă tot aplec să le adun la un loc fără a reuşi vreodată, dar asta e soarta păpuşilor de cârpă de la marginea câmpului, să vedem cum începe noaptea mai devreme în cer, să ne jelim blestemul prin furtuna de tămâie, să colindăm sufletele celor ce se tem de noi, fiindcă de ei se tem când rătăcesc pe drumuri neumblate.
...am avut o mie de chipuri şi n-am mai apucat să mă prefac în toate...

Nocturnă

2010-04-28T10:09:00.000-07:00

Pe malul celălalt se iveau zorile. De mult îmi doream să trăiesc ziua, dar, între cele două pământuri, apa îmi îngheţa tălpile şi mereu alunecam pe pietre sticloase...pe malul meu, pâcla deasă şi rece mă sufoca, îmi intra până-n oasele albe şi scârţăia înăuntru, în jurul meu ţiuia a pustiu...
Doar eu, între două margini de lume, şi ce să fac dacă aerul e umed, cu miros de fum şi de brad şi mi se face aşa, dor de tot ce n-am cunoscut şi parcă l-aş şti dintotdeauna?!...foşnea pădurea în jurul meu, mi-era teamă de glasurile ei de frunze ude, picura încă ploaia neuscată din crengi şi-am zis să fug dincolo, să trăiesc măcar o zi, de la început până la apus...Ea nu m-a lăsat, m-a tras înapoi, în hăţişuri şi mi-a scorţuit chipul cu coajă groasă, aspră, de cenuşă, mi-a scrijelit obrajii mai adânc, cu crengi tăioase şi mi i-a încins apoi în răşină fierbinte, amară, m-a înmugurit deodată în verde, în vârful crengilor şi m-a atârnat în suliţele-mplântate în cer...Doamne, ce bine era! Simţeam cum mă usucă vântul, ca pe o tămâie şi mă împrăştie peste Ea toată şi mi-am închis ochii, aşa, ca de fericire. M-am trezit plutind peste apa dintre cele pământuri, pietrele sticloase îmi sfârtecaseră genunchii şi-n loc de sânge ţâşneau valuri groase de răşină fierbinte, amară, care îmi sfăşia carnea, mă ardea şi mă împietrea mai apoi...
Am zăcut mult peste propriul meu trup şi mai târziu am apucat să văd cum îl înghite pământul, lacom, cu multe guri. Am vrut să mă ridic şi mi-am dat seama că mă aflam deja foarte sus, ochii mei erau două scorburi goale, adânci, care-mi ţineau loc şi de inimă; de fapt, inima mea era mai jos, o dată cu picioarele lungi, lungi şi negre, din locul unde pământul mă-nghiţise mai-nainte. Am vrut să-mi desfac părul, de frig, şi m-am încâlcit în crengi, m-au izbit ca nişte bice, din toate părţile...Eram atât de singură, de străină, ca toţi copacii de dincolo de Dincolo. Eram ca ei toţi, pe celălalt mal.
***
Sunt amintiri de pe vremea când am devenit copac la o margine de lume şi m-a durut singurătatea braţelor-crengi după zborul iubirilor ce-şi făcuseră cuib vremelnic între flori înrourate, la fel cum m-a durut picajul dezorientat şi amânat prin aer al fiecărei frunze, parcă sperând să-şi întârzie întâlnirea cu pământul inert şi închis ca un oblon peste cerul întors cu faţa în jos. Amintirile mele sunt trăirile mele, măsurate în intensitatea emoţiilor, gândurilor, atingerilor, unele persistă, altele s-au estompat, intensitatea lor s-a risipit în abur de pădure, energia li s-a topit în aerul rece al nopţilor care au trecut peste ele, nu amintirile mă dor, trăirile mele îmi sunt dragi şi nu mă pot rupe de mine, ele mă compun, fărâma de univers care sunt eu mă apasă, atunci când mă învârt singură pe cerul plin de stele, care mai de care mai strălucitoare şi mai grăbită, nici una nu mă aşteaptă, hei, unde alergaţi aşa, în noapte, de-a valma, rostogolite ca-ntr-un tăvălug de aur, topiţi-mă şi pe mine în cuptorul vostru fermecat şi agăţaţi-mă într-un colţişor pe cerul nesfârşit, poate aşa mă va alege să-i luminez visele când mă va descoperi din întâmplare prin călătoriile nocturne pe bolta înstelată, poate va dori să-i fie perdea la geam petecul de cer de pe care-l privesc şi-i veghez somnul şi-i învălui inima într-o mantie ca o aură ce pulsează în jurul lui. Poate ceaţa se va risipi şi nu mă voi mai clătina pe fâşia de pământ necunoscută, printre nori va răzbate lumina stelelor şi va fi ceasul la care ne vom întâlni în fiecare noapte, când cerul se va deschide ne vom regăsi în clipa noastră magică, unică, irepetabilă, o vom alătura celorlalte clipe din sclipirea stelelor şi clipele noastre vor deveni timp…

dă perdeaua la o parte în noaptea asta, ia-mă în casă… în casa inimii…

2010-04-28T10:04:00.000-07:00

2010-04-28T01:17:00.000-07:00

Contradicţii

2010-04-25T12:17:00.000-07:00

Iar m-am înecat. Mult mai adânc. Parcă mi s-ar fi făcut o anestezie locală, văd, aud, însă am simţurile paralizate, nici nu mai ştiu când am început să mă deformez în halul ăsta, ba da, ştiu, începusem mai demult dar întâlnirea cu tine mi-a accentuat declinul, când sunt tristă şi singură fac eforturi uriaşe să nu pun mâna pe telefon, ne-am relua replicile firesc, de la ultima ta întrebare la care încă nu ţi-am răspuns, niciodată nu eşti aici când am nevoie să mă ajuţi să nu mă pierd, recunosc că am ajuns la fel ca tine, dar n-am chef să afli, m-ai ruga să mă întorc şi iar m-ai diseca, încercând să-mi înlocuieşti inima. Aşa că n-o să-ţi spun, pentru nimic în lume, doar că, orice-aş face, tot prizoniera ta rămân, am de ales între tine, sticla de whiskey, ceilalţi, bărbaţii de la care sper să mă apropie şi care mă îndepărtează tot mai mult, astea sunt variantele cu care mă ademeneşti, doar că eu mai am una, de rezervă, mă aleg pe mine, chiar dacă devin tot mai însingurată...sunt doar un fluture prins în insectar, între cadrele unui tablou cu natură aproape moartă, se întâmplă să mai tresar uneori, cu o bătaie scurtă de aripi, ca semn de viaţă care încă respiră, doar o licoare fermecată, de chihlimbar sau rubin mă poate trezi din inerţie şi-mi mai stârneşte interesul şi simţurile, în rest...tăcere...

Totuşi, te înşeli, mă străduiesc să te extirpez, eşti ca o tumoră pe care n-am localizat-o încă, de-asta scriu, vei ieşi tu singur la suprafaţă, nu vei rezista să nu-mi dai târcoale, iar când vei apărea, o să-ţi spun, plângând de bucurie, ştii ce, m-am îndrăgostit de cineva care nu-ţi seamănă...

Adagio

2010-04-25T11:33:00.000-07:00

Tare mult te-am iubit! Aşa de mult, că mi-era teamă să nu înnebunesc şi să mă prefac într-o pasăre uriaşă, neagră şi să-mi smulg inima cu gheare încinse-n jeratic.
Pe vremea aia-mi plăcea să-mi baţi cuie de argint în tălpi, în nopţile când luna ne prăfuia în pulbere albă şi-mi venea să m-arunc în cer de uşoară ce eram, ca un duh străveziu! Norii fumegau tăcuţi şi copacii se văitau sub cerul de plumb, într-un cor de călugări întunecaţi, dar eu nu ştiam ce blestemate sunt nopţile cu lună plină şi tropăiam uşor pe podea, cu potcoave de-argint.
Mai târziu mi-ai dăruit o pălărie de vară, cu borurile aşa de largi că-mi umbreau ochii şi-mi spuneai că pentru o clipă străluceau în jeratic. Am râs atunci şi-am zis că nu se poate, că te-au fermecat vrăjitoare de fum, de-asta mă vedeai arzând; dar doi tăciuni aprinşi mă orbeau de fiecare dată când puratm pălăria galbenă şi eu nu ştiam că e stropită cu praf de lună plină, ceruită şi bătută pe margini în cuie de-argint.
Pe zi ce trecea ţi se părea mai mult că alerg şchiopătând prin iarbă şi-am zis că poate sunt o ciupercă de aur sub pălăria rotundă, de-asta arde iarba-n jurul meu, nu şchiopătez nicidecum. Dar nu ştiu cum se făcea că o săgeată de foc îmi spinteca inima şi mi-era sete de aer, aş fi respirat prin iarbă cu nări de aripi şi-aş fi muşcat din lună...simţeam eu că e la mijloc o vrajă, dar nu vroiam să te sperii şi să te pierd. Aşa că râdeam mereu şi-ţi spuneam că frumoasele pădurilor vor să te lege de ele, însă ştiam că pe mine mă fermecaseră nopţile cu lună plină. De-atunci de când le-am privit pe furiş cum se prefac în zâne purtate pe coame de cai sălbatici, cu suflet de pasăre neagră.
Într-o zi am vrut să-ţi spun, ca să ştii şi tu de ce-mi vezi mereu ochii de jar lucind în întuneric. Era spre toamnă şi cocorii mă sfâşiau cu ţipete ascuţite, tăioase, de dor de depărtări şi parc-am simţit eu că-ntr-o zi voi semăna cu ei, să nu pot s-ating cerul nicicând, deşi pasăre...Te-am aşteptat mult, până aproape de seară, pe nisip de mătase, iar când ai fost lângă mine m-am rotit o dată, de două ori, până- nori. Mai sus, tot mai sus de pământ, până ce aerul a fost rece şi n-am mai putut să strig, cuvintele mi-au împietrit în ochi, cu chipul tău...Şi-am vrut să te ating, aşa, pentru ultima dată, dar braţele mele erau pene arse şi mi-a fost groază c-o să mă-nghită lacuri fără fund, că zborul meu nu va fi un dans în cercuri, ci o bătaie scurtă de aripi.
...şi-aşa de mult te-am iubit, că până la urmă m-am prefăcut într-o pasăre uriaşă, neagră, şi mi-am smuls inima cu gheare încinse-n jeratic. Fiindcă te-am cunoscut în nopţi cu lună plină, de toamnă pustie.

2010-04-25T11:30:00.000-07:00

Zbor de noapte

2010-04-24T07:23:00.000-07:00

Aseară am mers la o petrecere. Am purtat o rochie cu corset brodat, încheiată la spate într-un şiret terminat cu o panglică verde, ca de smarald, de care dacă ai fi tras uşor, întreaga rochie s-ar fi destrămat pe dată. Eu nu prea port rochii scurte, dar asta e chiar flagrantă, farmecul ei constă în faptul că se termină acolo unde începe banda adezivă a dresurilor cu care am asortat-o, dacă las descoperită porţiunea asta dantelată de pe pulpe, ştii sigur că mi-am răsucit pe picioare trandafiri căţărători, culeşi dintr-o grădină parfumată, încolăciţi într-o spirală interminabilă, doar bănuită pe sub volanele ademenitoare. Am ieşit pe terasă şi mi-am aprins o ţigară, am privit cum urcă fumul spre cerul pe care-l împărţim, poate şi tu, în alt ceas, în alt colţ de lume priveşti aceeaşi stea sub care zâmbesc eu acum, respirându-te, plină de tine, cu tine, din boxe lady Gaga anunţă postmodernist cum e ea the bad romance, iar eu las în urmă lumea şi-mi scot trandafirii căţărători, de pe picioare, îi împletesc într-o funie de mătase pe care o agăţ de un colţ strălucitor de stea şi mă ridic în aer, tot mai sus de pământ, uite, dansez răsucindu-mă ca o liană şi mă înalţ, mă legăn deasupra oraşului, plutesc peste mări, sunt luminate şi limpezi de pot vedea colierele de mărgean înşirate în vitrine acvatice, un căluţ de mare trage după el vagoane înşirate din scoici spiralate, îmi trec degetele pe suprafaţa apei şi oglinda se tulbură în valuri mici, rochia mea s-a umflat ca un balon colorat care mă poartă prin aerul rece şi albastru al nopţii de primăvară, ating în zbor un arbust de magnolie şi culeg o floare ca o cupă rozalie, mi-o prind la ureche, ţi-o voi arunca în treacăt, pe la geamul tău, să-ţi aduc primăvara mai devreme, nimeni n-a ştiut că am dispărut discret, pentru o vreme, într-o călătorie prin lumea viselor, până la tine, am revenit pe pământ desculţă, am fost întrebată cum de am pulpele tatuate iar eu am răspuns că mi s-au imprimat trandafirii pe care i-am scos când m-am căţărat pe ei până la tine, n-au înţeles, dar mi-au zâmbit, se vedea bine că am un secret al meu, pecetluit cu gânduri, cuvinte, dorinţe, şoapte, arome, îmbrăţişări, esenţe strecurate în inimă şi pe sub rochie...

2010-04-24T07:22:00.000-07:00

2010-04-24T07:20:00.000-07:00

2010-04-19T11:38:00.000-07:00

3D Movie

2010-04-15T11:02:00.000-07:00

13.04.2010, 22:50

Dau secunda înapoi la rascrucea de unde alege să ne unească ori să ne despartă. Stă suspendată de gâtul clepsidrei, cât nu se scurge încă nu ştim dacă ne va înfăţişa adevărul ori falsitatea, ezitarea, disimularea sub masca jocului, suntem pe două colţuri de lume, ne apropiem cu fiecare pas, eu mă îndrept spre tine fără a gândi la ceva iar tu deja ştii dacă mă vrei pentru o secundă risipită în aburul de seară ori pentru ore, zile, timp, de-asta nu-mi spui încă nimic despre tine, aştepţi secunda de după, atunci probabil că vei face o reverenţă şi te vei prezenta cu adevărat, ştii, eu sunt...acesta, nu...acela sau, poate că nu voi fi deloc importantă şi vei dispărea fără să te cunosc, tu aştepţi secunda dar eu o trăiesc, e ceva ce nu se leagă, ceva ce nici nu mă îndepărteză nici nu mă apropie de tine, te îndoieşti de mine fiindcă te îndoieşti de tine iar eu simt, secunda magică s-a rispit în timp ce te-ai gândit la ea, cât ai rostit tu cuvântul „secundă” secunda a murit fără să ştii, strivită sub povara gândului şi a incertitudinii, tu vrei să-ţi dovedeşti, în timp ce eu cred în ceea ce ştiu pentru că simt, cuvintele mele sunt trăirile mele, la început eu am fost un cuvânt iar tu ai ales să rămân un cuvânt...mă vei uita...EU am fost SECUNDA ta, am curs deja prin gâtul îngust şi lacom al clepsidrei, nu m-ai ţinut la suprafaţă, n-ai întins mâna să mă ajuţi să nu mă pierd, nu mă voi amesteca niciodată cu restul firelor de nisip, când ploaia sau lacrimile sau valurile vor spăla ţărmul, plaja se va umple de melci strălucitori şi casanţi, scoici imperfecte şi ciobite, poate un trecător se va plimba într-o seară fără grabă, atent şi va culege o perlă eşuată pe ţărm, îi va curăţa nisipul cu o mângâiere şi perla va deveni ea însăşi clepsidra în care secundele nu se vor scurge, ci se vor aduna pentru a se compune în timp, timpul în trăiri, trăirile în memorie...azi a plouat şi urmele paşilor noştri s-au şters neştiute, nimeni nu va şti cât de preţioşi mi-au fost paşii cu care te-ai apropiat şi te-ai îndepărtat de mine...tu nu ai fost o secundă în timpul meu, ci timp în secundele noastre..

Iată de ce:

Îţi privesc pantofii şi-ţi spun: „Pantofii tăi sunt negri.”
Mă priveşti şi-mi spui: „Nu, pantofii mei sunt albi.”
Te privesc şi-ţi spun „Bine, pantofii tăi sunt albi.”

Te privesc şi-ţi spun: „Numele tău e altul.”
Mă priveşti şi-mi spui: „Nu, numele meu e acesta.”
Te privesc şi-ţi spun: „Bine, numele tău e acesta.”

Te privesc şi-ţi spun: „Tu nu eşti. Nu vrei să fii.”
Nu mă priveşti şi-ţi spui: „Nu sunt. Nu vreau să fiu.”

Absenţă e tot ce văd. Ţi se oglindeşte în ochi.
Absenţă e tot ce aud. Ţi se şopteşte timpul în glas.
Ai căutat o floare şi ai găsit un fruct.
Ai căutat un izvor şi ai găsit o mare.
Ai căutat o femeie şi ai găsit un suflet –
Şi eşti dezamăgit.

Cei care cred
că frumuseţea-i un fruct
în care să-ţi înfigi dinţii,
Cei care cred
că frumuseţea-i o floare
pe care s-o sufoci mirosind-o,
Cei care cred
că frumuseţea-i o victimă
pe care s-o zgâlţâi de umeri...
Nu voi vorbi despre ei
şi neştiuţi vor pleca.
Eu spun că frumuseţea-i un fulg de nea.
Nu sufla lacom, că îl ucizi.

Acesta este scenariul anticipativ al unei întâmplări nederulate încă. E prefigurarea a cum nu ar trebui să se întâmple. Atâta vreme cât secundele vă aparţin, nu le irosiţi magia. Aveţi şansa de a developa filmul, de a-l accelera sau încetini până la secvenţa întâlnirii. Puteţi tăia sau adăuga replici, decoruri. Fără trucaje. Secunda e magică, un cuvânt sau un gest greşit şi nu se mai întoarce.

2010-04-15T10:58:00.000-07:00

Cocktail

2010-04-13T04:57:00.000-07:00

Mi-e dragă ziua asta ca un dar primit de la tine, am fost întrebată dacă afară e urât sau e bine, nici n-am băgat de seamă, dar va trebui să le dau varianta bună, altfel mă vor crede nebună!...adevărul e că încep să devin un amestec miraculos de fluturi şi flori închegaţi în sângele tot mai fierbinte cu fiecare zi cu care te apropii, merg pe stradă cu ochii strălucind şi cu buzele întredeschise, dornice să te primească şi să te soarbă, noroc că port haine care-mi ascund sânii minaţi doar la gândul că-i vei modela în palmele tale, îmi strâng picioarele în timp ce-mi muşc buzele zâmbind într-un colţ, îmi vine să mă scurg pe ziduri şi pe tarabele cu flori, să-mi strivesc sânii de stâlpii de care mă sprijin în trecere, îmi ling uşor genunchii şi-mi agăţ degetele în păr, jucându-mă lent, mă îndrăgostesc de tine cu fiecare secundă şi n-am să-ţi ascund că te voi lăsa să mă pictezi în fel şi chip, să storci în mine şi pe mine toate culorile şi esenţele ca să devin opera ta fabuloasă, te voi aştepta în rochie de bal sub lumina sfeşnicelor din argint, în conduri auriţi şi te voi fura în poveste, voi fi felina ta de noapte, mă vei vâna muşcând din mine până mă vei istovi şi vom lenevi îmbrăţişaţi, ne vor prinde zorile întinşi în patul de mătase, vom alerga pe dealuri şi ne vom rostogoli printre flori, până ne vom amesteca într-un bulgăre de sunete şi culori, mă gândesc la tine ca la o prezenţă firească şi aşteptată, sunt mirată şi totodată liniştită că exişti, mi-eşti drag şi te doresc în viaţa mea cu poftă, zâmbind...prima noastră întâlnire va fi un cocktail!

Naughty but Fragile...(to be continued...for real, you know...)

2010-04-12T15:05:00.000-07:00

Stai îngenunchiat în faţa altarului cuprins de flăcări, te rogi la icoana încinsă, pentru o minune, îi aduci ofrandă cu buzele fierbinţi, cu palmele dogorind de patimă şi cu degetele scotocind fiecare nerv, în aşteptarea miracolului, icoana fermecată îţi primeşte rugile şi o lacrimă dulce se prelinge din miezul ei pe buzele tale, ceri mai mult dovada miracolului şi întingi lacom cu limba până te afunzi captiv într-un labirint de culori şi senzaţii, te strecori cu totul pe gaura cheii fermecate şi intri pe tărâmul făgăduinţei, doar ţi-am promis că atunci când luna va intra în nori vei intra şi tu în mine devastator, cere-mi tot, nu orice, doar tot, nu-ţi voi refuza nimic, va trebui să mă crezi, altă cale nu e, ne vom iubi sub fiecare stea, voi străluci cu tine înăuntru, voi lua ce formă îmi vei da sub dalta lucrată în mine din greu, sparge-mă în câte bucăţi vrei tu şi lipeşte-mă la loc, apasă-mă până te topeşti şi apoi răcoreşte-te tot în mine, fă-mi o salbă din săruturi, o voi purta la gât ca pe un tatuaj invizibil, prelungit pe sâni şi pe tot trupul meu îmbrăcat cu tine, uneori când merg pe stradă se vor mira trecătorii de rochiile mele înflorite, doar tu vei privi prin ochelari cu infraroşu cum aluneci prin sângele meu, cum îmi curgi prin vene ca un drog injectabil, cum, dependentă de tine te, te voi cere ca în transă, în toiul nopţii sau în zori, şi în casă şi pe casă, şi pe masă şi sub masă, ne vom furişa de la petreceri în spatele clădirii şi vei fi dealer-ul meu de extaz şi euforie, înfige-te în mine mai adânc, hai, mai mult, până voi râmâne cu privirea împietrită în ochii tăi, controlează-mi pulsul, ia-mi temperatura, muşcă-mi buzele până la sânge şi pansează-mi-le cu spuma stoarsă din tine, crema ta va fi produsul meu cosmetic indispensabil, doar mă vrei frumoasă, baby, prepară-mi o reţetă secretă pe care să mi-o dezvălui doar curgând în mine, hai să ne îndrăgostim, să ne ştim gustul, trupul meu o să-ţi spună o poveste în fiecare noapte, povestea va ţine ore-n şir, mereu în alt decor, îţi promit că lumea va fi mai frumoasă unul într-altul!

2010-04-12T15:03:00.000-07:00

2010-04-12T15:02:00.000-07:00

Anamorphosee

2010-04-12T13:05:00.000-07:00

Se furişează printre ierburi şarpele...printre arome de ierburi, că e doar un duh...şi noaptea-i de smoală. Se târăşte pe burtă, viclean; scapără pietrele – licurici: ochii lui oţeliţi; foşnesc rece frunzele a furtună: genele-s lungi, de mătase – cenuşă; trec umbre fără glas pe deasupra: păsările nopţii bântuie crengile-mpleticite de spaimă...Doar el, prin întuneric, una cu pământul: se-ncolăceşte de picioarele cailor brumaţi cu rouă, ne-ncepuţi, bolovani colţuroşi îi ascut coastele şi le prefac în cuţite – scântei.
Hai, vino aproape, mai aproape de foc! Şi fără teamă şi fără gânduri ascunse-n pumnal...
– Şi era frumoasă şi înşelătoare ca o liană. Şi m-a tras după ea în hăţişuri, fermecata, liana, în colţ neumblat, luminat de colţul de lună. Am văzut-o dansând desculţă, pe muchii de cuţit: la început uşor, în vârful picioarelor, zâmbind, cu ochii închişi, apoi adânc, tot mai adânc, apăsat, până când tăişurile lucioase i s-au înfipt în tălpile goale, până la os. Şi râdea, în dans nebun pe lame de cuţit, ştia că de-acum alerga prin câmpii stropite în zeci de culori, desculţă, prin iarba aspră tăindu-i picioarele, prin furtuna de vară care să-i astupe ţipătul sfâşietor şi să se simtă foarte mică sub cerul greu, înecat în sânge. Din trup i se ridicau aburi şi se subţia ca un fum. Parfumat.
Hai, vino mai aproape şi soarbe din pocal, mi-a şoptit, şi ce vrăji mi-a făcut n-am ştiut, dar mă dureau tâmplele şi-a-nceput să-mi şiroiască ochii, până am curs şuvoi. Hmmm, dulce licoare! Şi gustul neştiut, şi doar am secat ierburile de prin păduri şi n-o ştiu.
...şi mă privea, aşa, amuţise cu otrava pe buze şi-am vrut s-arunc pumnalul în cer, până-n cer de durere. Că nu-l aflam şi-am zis că nu răsar aşa, cuţitele-n iarbă şi doar dansa în lumina de foc, ea, la o parte, cu tălpile sângerii. Şi n-am mai ştiut c-am băut din sângele ei sângele meu, că-n pumnalul meu mi-a spintecat inima şi doar cu ea m-a lasat. Şi eu, inimă uriaşă, mă târăsc pe pământ, una cu pământul. Pe furiş, printre ierburi, deşi-mi doresc să fiu un duh. Duhul cuţitului şerpuit pe tălpi de femeie.

2010-04-12T13:03:00.000-07:00

Făt-Frumos şi Zâna Zorilor

2010-04-11T10:02:00.000-07:00

A fost odată ca niciodată o fată de împărat răpită de un balaur fioros care o ţinea sechestrată într-un castel tenebros unde ea zăcea plânsă şi făcând greva foamei în aşteptarea salvatoare a lui Făt-Frumos. Buuun!...aşa începe basmul prin care fetiţele sunt educate să creadă în miracole, e în regulă până la o vârstă, doar că există cazuri în care credinţa dogmatică şi rudimentară în miraj se prelungeşte cu efecte dramatice în lipsa înţelegerii sensurilor reale. De-aia e bine să citeşti ce trebuie şi când trebuie, pentru că în acest caz semiotica decodează simbolistica basmului popular în felul următor: balaurul din poveste e un simbol pentru virginitate, iar fata de împărat plânge de mama focului tocmai fiindcă vrea să se elibereze de starea asta incomodă, ei şi aici se încurcă iţele...ca să nu pară prea frivolă, având prejudecăţi, de unde reiese că nu e tocmai cultă şi emancipată fata respectivă, dezvirginarea trebuie să se producă în cadre oficiale, cu alte cuvinte, eşti primul, ştii, va trebui să mă iei de nevastă. Cele mai multe din fetele măritate cu Făt-Frumos eliberator sunt încătuşate în convenţii, devin timorate, frustrate, anxioase şi nesatisfăcute din cauză că privesc sexul ca pe o datorie, îşi refuză plăceri şi fantezii din teamă de a nu-şi pierde inocenţa şi aura de strălucire cu care au fost duse la altar, bărbatul e soţ, nu amant, lenjeriile sexy, cu portjartier şi volănaşe sunt nişte capricii inutile, o cămaşă de noapte clasică, din bumbac, închisă până la gât e de preferat, eventual o pijama cât mai băieţoasă...wow!...foarte tare!...iar nevirginele care plâng după iubiri pierdute ştiu ele ce regretă după ce le vine mintea la cap, regretă şansa pe care au avut-o de a se purta natural, sincer şi armonios, fără trucuri ieftine de a capta atenţia, fără accese de disperare şi ultimatumuri, fără a condiţiona sexul de iubire, fără a-şi lega partenerul de un angajament în urma relaţiei erotice, nu trupul te defineşte ca femeie ci feminitatea, felul în care alegi dacă păsărica ta e una migratoare, de pradă, o cioară vopsită ori o pasăre Pheonix, mistuită în flăcările nopţii şi reinventată a doua zi, proaspătă, înfrumuseţată şi pusă în valoare de multe alte calităţi, nu doar de faptul că ţi-ai desfăcut picioarele şi ai recurs la un clişeu, ştii, dragul meu, noi doi facem dragoste (atenţie, nu ne futem – scuzaţi termenul), aşadar penisul tău îmi intră în vagin şi toate fibrele îmi vibrează, dar, ştii, doar pentru că ne iubim, adică eu acum fac dragoste cu tine cu sufletul, ştii, nu cu...(bip!)...mda...doar că sexul e o reflecţie a creierului, ţine mai mult de starea de sănătate a minţii, a instincteleor şi a gândurilor, aşa că stop!, hei, reaşezaţi cadrele, la început e dorinţa, pofta, foamea, când ne e foame nu ne refuzăm nimic unul altuia, abia după ce ne potolim foamea ne gustăm pe îndelete, ne oferim tot felul de deserturi exotice, abia atunci începem să ne ştim fiecare por, suntem atenţi la gesturi, la cum ţinem capul pe pernă, vei observa câte aluniţe am pe spate iar eu voi şti ce-ţi place la micul dejun, ne place tot mai mult să ne jucăm foarte serios în afara patului pentru că trupurile noastre se doresc în atingeri plăcute şi când mergem pe stradă, şi când dansăm şi când stăm la masă cu prieteni...vei fi atent să-mi iei o sacoşă prea grea iar eu voi şti câtă miere să-ţi pun în ceai sau cât zahăr în cafea, ne va preocupa starea de bine a celuilalt nu doar din politeţe şi pentru că suntem manieraţi, ci pentru că trupurile noastre sunt sacre şi vitale şi necesare în existenţa celuilalt, atâta vreme cât îţi va fi poftă de mine dorinţa se va prelungi armonios în iubire, vom vorbi despre orice oricând, vei deveni treptat prietenul meu necesar pentru că eşti amantul meu mai întâi de toate, vom găsi soluţie la orice şi vom merge la culcare doar îmbrăţişaţi.

În concluzie, romantismul nu se leagă întotdeauna de poveşti atâta vreme cât nu le pricepi sensul şi crezi că sunt nişte convenţii pe care eşti dator să le preiei gata făcute. Şi dacă nu cred în poveştile tradiţionale nu înseamnă că nu sunt romantică. De fapt nici nu sunt în sensul denaturat. Nici măcar postmodernistă nu sunt, pentru că încă mai cred în multe lucruri şi am principii destul de coerente. Hai să zicem că sunt decadentă?!...hmm, sounds good...

2010-04-11T10:01:00.001-07:00

Despre socializare într-o zi de lucru

2010-04-11T01:28:00.000-07:00

Vorbeam într-una din zilele trecute cu colegele mele despre vestimentaţia medievală de la curţile europene. Ele mă întreabă pe mine pentru că sunt expertă în materie şi pentru că în fiecare zi ilustrez câte un stil printr-o ţinută inedită. Oricum, s-au obişnuit cu excentricităţile mele de imagine şi cu felul foarte funky de a mă îmbrăca, machia şi de a-mi prinde părul. În ziua respectivă purtam o fustă vişinie din piele întoarsă, flamboaiantă, aşa, cu tot felul de catarame, pe cât de largă şi volănată e fusta pe atât de strâmtă pe talie am avut o geacă scurtă tot din piele, o nuanţă mai deschisă, de un roşu mai vital şi înflăcărat, nişte cercei sclipitori, un şal auriu, înfăşurat neglijent în jurul gâtului şi prins într-un colţ cu o broşă cu pietre semipreţioase, nişte ciorapi fumurii cu trandafiri şi, cum altfel, invidiatele mele tocuri. Una din colege a fost de părere că arăt baroc, hai, mă, că nu e barocă, mai degrabă gotică, a zis altcineva, de la asta am ajuns la subiectul fuste cu crinolină şi la culisele mai puţin igienice ale vestimentaţiei de epocă de la curtea regelui Ludovic al XIV-lea, despre cum îşi curăţau doamnele perucile cu furculiţa şi despre amplasarea toaletelor rudimentare pe holurile palatelor grandioase. Apoi am comentat clipul celor de la One Republic la piesa All the right moves, care are un decor fascinant, cu sala de bal luminată feeric şi perechile prinse într-un dans al seducţiei, toate colegele şi-au exprimat regretul că nu au ocazia să îmbrace mai des rochii fabuloase, ah, bineînţeles, în afară de tine, tu ieşi din discuţia asta, tu ai purta orice rochie de seară şi la 8 dimineaţa cu naturaleţe, a fost de părere una din ele, mi-a venit pe loc o idee năstruşnică şi le-am promis că voi organiza un bal mascat la pădure, pe bune, chiar o voi face, cu condiţia să-şi permită orice extravaganţă, oricum e una din fanteziile mele pe care doream de mult s-o concretizez, aşa că să-şi aleagă partenerii, să-şi facă ţinutele şi la vară după ce ne terminăm demersurile elitiste o mai dăm niţel şi pe escapade, ce pizda măsii, doar că acum mă gândesc că şi asta o să fie tot o experienţă decadentă, abia aştept să văd cum o să iasă, hmmm, ce mişto!...Am luat masa cu trei dintre ele, printre care şi draga mea prietenă Marie, mă uitam că aşa, luaţi în ansamblu, cât suntem în anturajul nostru cotidian elitist, suntem nişte creiere luminate, avem afinităţi speciale pentru că ne reuneşte aceeaşi lume perfectă în idealitatea ei, dar mă gândeam la câte drame personale şi-au pus amprenta pe fizionomia şi caracterul unora dintre colegii mei, am avut o mică dilemă, una mică şi trecătoare, dacă nu cumva toţi oamenii cultivaţi merită să rămână singuri. Oare li se cuvine acest drept de a-şi conserva principiile nealterate, moralitatea neprovocată de vreun compromis? Socializarea le confirmă valoarea intelectuală, iar meritele profesionale sunt recunoscute şi consolidate cu atât mai mult în urma contextelor polemice, dispute sau conflicte finalizate cu consfinţirea valorilor durabile, cu rezistenţa şi impunerea ideilor remarcabile în faţa celorlalţi şi victoria asupra sinelui. Relaţional vorbind, însă, parteneriatele provizorii nu fac decât să confirme dureros imperfecţiunea lumii pe care cei privilegiaţi tind să o anuleze prin studiu (reuşind, de altfel, la modul teoretic). Principiile se clatină, edificiile aparent solide sunt demolate în numele iubirii, şi până şi cel mai intangibil şi intransigent intelectual se umanizează până la lacrimi, devenind neajutorat, penibil şi deplorabil prin raportare la grandoarea anterioară, compătimit şi admirat totodată pentru manifestările „normale” de care dă dovadă ca toţi mediocrii cuminţi, sfidat, detestat sau ignorat de iubitul/iubita nedemnă care, profitând că poate specula slăbiciunile celuilalt, îşi dovedeşte (oare cu ce folos?!) puterea de dominaţie ca unic motiv de convieţuire cu un rafinat intelectual, incomod în rest, marioneta perfectă într-o relaţie disproporţionată, în care uneori e modelat ca o figurină de plastilină. Şi se mai întâmplă uneori să ai aşteptări utopice şi restricţii tabuistice în privinţa sexului care e musai să prelungească starea de îndrăgostire, femeile îşi cenzurează instinctele şi erotismul şi eşuează exact acolo unde le stă cel mai bine şi unde au şansa să se reinventeze permanent pentru a face să fie totul nou, e atât de simplu, nu zic să fii aşa de go with the flow încât să ţi-o tragi cu oricine, farmecul vine din felul în care îţi desfaci picioarele şi din cum te întâlneşti unul într-altul cu intensitate. Dacă există şi o poveste de fundal care să lege idila cu atât mai bine, latura senzorială a experienţei erotice se prelungeşte cu cea afectivă, dar e o ipocrizie nu accepţi că prima impresie e cea vizuală, cea care îţi captează retina şi îţi stârneşte atracţia, pofta şi dorinţa de a-ţi simţi partenerul prezent în tine şi când te aşezi pe un scaun şi-ţi încrucişezi elegant picioarele şi când mergi pe stradă şi când simţi că-ţi explodează sânii sub tricou doar la gândul că ai chef permanent de iubitul tău. Revenind la situaţia „ingrată” a unora dintre intelectualii prea dogmatici, care o fi, oare, varianta bună? Solitudinea perfectă sau convieţuirea imperfectă? Schopenhauer spunea că optimismul este doar absenţa informaţiei, păi dacă e s-o luăm aşa, ar însemna că toţi cei singuri ar trebui să fie optimişti doar pentru că sunt protejaţi de inevitabilele diferenţe dintre parteneri…adică, cei implicaţi într-o relaţie sunt pesimişti?!...wow!...cam naşpa…oricum ar fi, eu sunt atipică, nu mi se potriveşte nici o situaţie din astea, oricum e miraculos să descopăr gândurile şi trăirile partenerului meu, fără să-l întreb da’ de ce aşa, da’ de ce acum, nu văd rostul în a pisălogi pe cineva, cred în armonie şi în atracţie, în exprimarea nerestricţionată de protocol, orgolii, prejudecăţi, contabilizarea dovezilor de afecţiune şi generozitate prin care se pune iubirea pe galantar…ei, era aşa, doar o dilemă de-aia filosofică de luat în glumă, viaţa e oricum un lucru mult prea serios pentru a vorbi vreodată serios despre ea, mi-ajung studiile de filosofie şi estetică, nu amestec asta cu viaţa, mie-mi place pasul în doi, adică tot ce se poate face în doi, fără multă teorie, cine naiba mai stă să se gândescă în pat sau la piaţă sau la plajă la Kant, Hegel, Nietzsche şi toţi ceilalţi?!...în drum spre casă m-am oprit pe o bancă într-un parc şi am privit cum se scutură florile care mai ieri erau înmugurite, clipa lor de graţie constă într-un dans coloratat prin aer în timpul căderii libere, plutesc şi e clipa în care se întâlnesc şi mor îmbrăţişate…oare ăsta o fi orgasmul florilor?!...

2010-04-11T01:23:00.000-07:00

Rimbaud golanul

2010-04-09T13:23:00.000-07:00

„Detest şi iubesc suferinţa. Suferinţa pentru nimic, doar pentru suferinţă, pentru a potoli o sete, pentru a lua mai bine cunoştinţă cu sine, pentru a simţi că trăieşti. Am izbutit să fac ca din spiritul meu să dispară orice speranţă omenească. Asupra oricărei bucurii, ca s-o sugrum, m-am aruncat cu saltul neauzit al fiarei sălbatice. I-am chemat pe călăi, pentru ca, pierind, să le muşc patul puştii. Am chemat urgiile, ca să mă-năbuş cu nisip, cu sânge. Nefericirea a fost Dumnezeul meu. M-am tolănit în noroi. M-am uscat în aerul crimei. Şi i-am jucat renghiuri grozave nebuniei. Da, ochii mi-s închişi la lumina voastră, sunt un prost, sunt un negru. Nu pricep legile, n-am simţul moral, sunt o brută, vă-nşelaţi! Am să dezvălui toate misterele: mistere religioase sau naturale, moarte, naştere, viitor, trecut, cosmogonie, neant. Sunt un maestru în fantasmagorii! Ascultaţi! Trebuie să ajungem la necunoscut prin dereglarea tuturor simţurilor. Suferinţele sunt enorme, dar trebuie să fii tare, să te fi născut poet, iar eu m-am recunoscut poet. Greşit se spune: gândesc. Ar trebui să se spună: sunt gândit. Eu e altcineva. Cu atât mai rău pentru lemnul care se trezeşte vioară. Trebuie să facem sufletul monstruos. Poetul devine vizionar printr-o lungă, imensă şi sistematică dereglare a tuturor simţurilor. Toate formele de dragoste, de suferinţă, de nebunie; el însuşi caută, epuizează în el toate otrăvurile, nepăstrându-le decât chintesenţele. Inefabilă tortură, în care are nevoie de toată credinţa, de toată forţa supraomenească, în care devine între toţi marele bolnav, marele criminal, marele blestemat şi supremul savant! Căci ajunge la Necunoscut! Şi chiar dacă, până la urmă, înnebunit, şi-ar pierde înţelegerea viziunilor, le-a văzut...întoarce cu bună ştiinţă spatele oglinzii. A trăi fără a te privi trăind, fără a te privi murind, fără a te vedea căutând indiferent ce, inclusiv pe Dumnezeu, iată mântuirea! Neştiind nimic din ce trebuie să ştiu, hotărât să nu fac nimic din ce trebuie să fac, sunt condamnat dintotdeauna, pentru totdeauna. Este cu neputinţă să trăieşti cu raţiunea, dar e cu neputinţă să trăieşti fără raţiune. Nu poţi trăi cu credinţa, dar nu poţi trăi fără credinţă. Simt că devin o operă fabuloasă. Am găsit în cele din urmă că dezordinea spiritului meu e sacră. Îl aştept pe Dumnezeu cu lăcomie, sunt dintr-o rasă inferioară din veac.
Lucrul cel mai deştept e să părăseşti acest continent prin care dă târcoale nebunia. Realul garantează adevărul visului. Sunt înapoiat pământului cu o datorie de căutat şi realitatea aspră de strâns în braţe. Văd urmarea! Înţelepciunea mea e la fel de dispreţuită ca şi haosul. Ce e neantul meu pe lângă stupoarea care vă aşteaptă? Sunt o bestie, sunt un negru, dar pot fi mântuit!”

2010-04-08T14:18:00.000-07:00

Decadence is my natural freshness...

2010-04-07T08:04:00.000-07:00

Există o latură atavică a personalităţii mele, transmisă din familia mamei, moşieri, latifundiari deposedaţi de un regim pe vremea căruia au avut neşansa să existe şi să-şi vadă averile şi rangul detronate peste noapte, moştenesc un sentiment al apartenenţei la statut şi un spirit al posesiunii care mă salvează de la a cădea pradă lasitudinii şi spleen-ului, când simt că mă pândeşte depresia mă urc în maşină şi mă duc să-mi inspectez domeniul, care, deşi infim în comparaţie cu hectarele de pădure şi terenurile arabile date în arendă fiindcă sunt prea departe de casă, reconstituie un pic din atmosfera de plenitudine care dă valoare fiefului meu personal. Îmi place să regizez petrecerile găzduite în casa asta de la marginea pădurii, ca la orice spectacol unii dintre invitaţi sunt mai retraşi, joacă rolul de spectatori, alţii întreţin atmosfera şi sunt foarte dinamici, dar eu sunt matroana, proprietăreasa, fetiţa asta cuminte cu codiţe si fustiţă colorată, pe care-ai crede-o cu capu’n nori, după ce se retrag toţi, istoviţi de dans şi hohote de râs, o să te aştept lângă zidul casei, o să-mi scot papucii şi-o să te iau de mână în adâncul pădurii, o să te implor să-mi legi mâinile cu cătuşe de flori şi să mă ţintuieşti de vreun copac pe care-l voi îmbrăţişa în lacrimi şi zâmbete, mă vei explora fără grabă, la început, doar avem toată noaptea înainte, doar voi zâmbi în joacă, nu-ţi răspund încă, mai răsfaţă-mă cu săruturi uşoare pe gât, pe umeri şi în cercuri abia definite sub sâni, muşcă-mă umed şi şoptit în ureche şi-abia atunci voi începe să te cer, să mă unduiesc şi să mă arcuiesc sub tine, depărtează-te un pic ca să-mi vezi dorinţa în privire şi pe sfărcurile înmugurite subit, mă voi lăsa în jos, pe trunchiul care mă susţine complice, cu genunchii depărtaţi sub fusta umedă, nu vei şti dacă e de la picăturile de rouă sau de la buzele mele dilatate şi pofticioase, va trebui să guşti ca să afli, atunci îmi voi încolăci braţele de gâtul tău şi mă vei ridica pătrunzându-mă ferm şi tot, îmi va plăcea să simt cum te adânceşti, jur că nu mă voi opune, te voi lăsa să guşti plăcerea de a muşca din mine ca dintr-o piersică zemoasă cu miezul dulce şi cărnos, mă voi trage înapoi cât să te ademenesc şi să tânjeşti să te înfigi mai adânc, te voi lăsa să te joci înăuntru şi să te mişti în voie, eu voi lua forma ta şi mă voi deschide doar pentru tine, ştiu toate jocurile, baby, ţi le promit şi pe cele tandre şi lente şi pe cele mânjite de instincte şi fantezii, adevărul e că mă voi linişti doar cu tine înăuntru, ah, va trebui să mă cuminţeşti destul de des!...inima o să-mi coboare-ntre picioare, baby, când mă voi iubi cu tine, ţi-o voi dărui, o vei simţi pulsând pe buzele tale, pe degete, inima mea e o bombă cu ceas ferecată între picioare de păpuşă de lut, vei exploda dezamorsându-mă pe mine, doar că fire invizibile mă vor reconecta mereu la tine, dezastrul e iminent, sunt deja minată, păşeşte cu grijă, hei, ba nu, lasă, o să-ţi arăt eu pe unde să mergi, sau, mai bine, descoperă tu, şi dac-ar fi să explodăm o vom face împreună, promit, sau cum spun englezii cross my heart and hope to die (with you inside..again...and again...)

2010-04-07T08:01:00.000-07:00

Ooops! I did it again…

2010-04-02T06:30:00.000-07:00

Da, am făcut-o din nou, nu fiindcă nu eşti aici, tocmai pentru că nu eşti aici. Am făcut-o pentru că îmi pasă, şi încă al dracului de mult. Adevărul e că îmi lipseşti. Esenţial. În inimă şi-ntre picioare. În gânduri deja te port. Aşadar, am făcut-o pentru că îmi doresc (iar dacă ai fi fost aici ar fi fost necesar să se întâmple!) să-mi umpli inima şi să mă inunzi între picioare. Vino! E vremea să ne iubim, voi fi zâna ta bună, voi sufla zâmbind, peste mine, şi mă voi preschimba într-o punte fermecată pe care vei păşi într-o lume de culori. Aş putea să mă prefac că nu văd şi că nu ştiu. Ar însemna că nu-mi pasă. Iar dacă văd şi ştiu aş putea să te iau în glumă şi să mă joc cu tine, ai suferi de pe urma jocului meu, iar eu nu vreau să te doară. Ei, bine, da, n-am chef să te doară, dar, uite, am făcut-o din nou, ştii şi tu cum e, o să-ţi spun încă o dată, de vrei, tocmai de-asta am făcut-o, ca să-ţi şoptesc, strălucind, nu-mi pune la-ncercare sufletul, deja simt pentru tine, pune-mă la încercare în pat, acolo e terenul nostru de joacă, încearcă-mi sânii, dacă vrei, o să ţi-i servesc întinsă pe masă, voi fi o fructieră mobilă, încearcă-mi gustul, sunt dulce şi mereu suculentă, ştiu pentru că uneori înting degetele în dulceaţă sau împing boabe de struguri ori căpşuni pentru a le îmbunătăţi gustul, le topesc apoi pe buze şi ţi le-aş dărui în săruturi amestecate, mai ştiu pentru că te-ai adânci în mine şi-apoi te-aş linge, te-aş sorbi şi te-aş înghiţi, în gustul tău l-aş amesteca şi pe-al meu, deci încearcă-mă astfel, îţi spun din nou, zâmbind, joacă-te cu mine, în linişte, fără grabă, învaţă-mă cu tine, cere-mi, dăruieşte-mi, nu mă lăsa să mă termin, nu mă face sa-mi fie dor, cheamă-mă mai aproape, fii bun cu mine când e necesar, nu mă face geloasă, nu ştiu să mă lupt, sufletul meu nu e un steag, sunt un mânz, mângâie-mi botul umed şi adu-mi iarbă, mie-mi place lumina, să zburd şi să râd, dacă mă închizi într-un ţarc mor de tristeţe, nu mă vinde, nu mă cumpăra, ia-mă cu tine, vorbeşte-mi pe limba ta, pe înţelesul meu, nu-mi cere puţin, ia-mă la dans în pătratul tău de pe tabla de şah, şi regele şi regina şi toţi pionii aleargă nebuni unii după alţii fără a se întâlni în acelaşi pătrat, cine-a zis că aşa e jocul?!..., nu-i adevărat, nu se aşteaptă unii pe alţii, de teamă că nu au loc între graniţe imaginare, eu nu cunosc regulile nici unui joc şi nu ştiu să învăţ pe de rost, nu vreau loc in lojă, nici pe scenă, vreau în carne vie, pe viu, fără repetiţie, fără sufleor, nu ştiu să mă plictisesc, nici nu obosesc, viaţa n-are timp de mofturi, nu mă lăsa în urmă, ia-mă de mână şi hai să ne plimbăm împreună prin viaţă, să ne-o tragem ca-n poveşti, cu poftă, oricând, oriunde, ţi-am spus, acum ştii!...am făcut-o pentru că nu eşti aici, să-ţi fi scris cu buzele înmuiate în tine, am făcut-o, în schimb, în felul ăla pe care-l ştii şi tu, acum e linişte, o să beau o cană cu lapte cald, în patul imens, aproape goală, în timp ce iradiază prin draperii şi pereţi scântei roşiatice, îmi trec degetele prin păr şi îmi amintesc că au rămas câteva flori de azi dimineaţă, uitate ca-ntr-o căpiţă răvăşită în care mi-aş fi dorit cumplit să te joci, voi adormi, trezeşte-mă visând la tine!

2010-04-02T06:29:00.001-07:00

2010-04-02T06:27:00.000-07:00

2010-04-02T06:22:00.000-07:00

2010-03-25T10:26:00.000-07:00

Am învăţat de la tine să iau cele mai importante hotărâri după un pahar cu whiskey. Lucrurile îmi sunt foarte limpezi după ce îmi eliberez mintea de orice alt gând în afară de acela de a savura gustul cât mai intens, de a păstra cât mai mult pe limbă tăria şi aroma euforică, toxică, devastatoare...e aşa de linişte că pot auzi secundele cum se clatină, suspendate de picăturile aurii, se cerşesc una pe alta, mai stai, nu mă înghiţi, dar eu sunt îngăduitoare şi dăruiesc timpului timp de a-şi vedea chipul în oglinda cubului de gheaţă, mi-e şi milă să-l văd topindu-se, agonizând, maimuţărindu-se schilodit, micşorându-se scurs, sleit de pereţii paharului, de-asta mai torn un pic, de dragul lui, un strop cât să-i amăgească setea, poate dacă-l îmbăt n-o să mai doară, o să-l paralizez cu o anestezie nereuşită, ah, iar nu mi-a ieşit, maybe next time!...aşadar, am hotărât cu cine o să mi-o trag în următorul interval, între două rânduri de scaune goale, într-o sală de teatru neîncăpătoare pentru piesele noastre spectaculoase, cu decoruri decadente...e la fel de singur şi trist ca şi mine, cu o doză de nebunie rafinată, ah, deja îl ador, îl simt cum îşi controlează implozia pentru a nu exploda în public, locul tău e înăuntrul meu, baby, ştii bine...pentru că tu nu poţi plânge, o să te las să mă fuţi oricând, oriunde şi oricum, să poţi râde înăuntru, în timp ce voi plânge eu, cu lacrimi aurii, când vor curge din ochii mei adună-le, te rog, la loc în sticla de whiskey!...Sergiu e îndrăgostit de mine cu o vitalitate şi o inocenţă care mă taie-n fâşii ca nişte lame aruncate din toate părţile, e pentru prima oară când regret că timpul nu e de partea mea, o să-l doară, o să mă urască şi o să-şi amintească de mine ca de aceea care i-a deschis drumul spre infern...iartă-mă, dragul meu, doar aşa vei învăţa să iubeşti cu groază, curaj nebun, privind doar înainte, fără amintiri, o să te faci tu mare!...cât despre mine, I have already no chance but fucking...

2010-03-25T10:21:00.000-07:00

La petite mort

2010-03-23T10:19:00.000-07:00

Îmi curge veninul prin vine: gros şi fierbinte – un nectar virulent din care tu, de bună seamă vei gusta, o dată doar. De e mai mult otravă, nu-ţi fie teamă, e parfumul sângelui mustind în cupe la ospeţele nocturne; sub clar de lună picurând la rădăcini de flori, pentru florile moarte...cum mai miroase fumul a pustietate!...viscoleşte sfârşitul de iarnă cu nori de cenuşă prin noi şi-mi vine să mă-ngrop în ulcele de lut, adânc, mai adânc. Să fiu şi eu aşa, căci florile târzii au acelaşi gust de pământ plouat, de rădăcini amare, de-nceput de viaţă!...şi când mă uit în oglindă văd lutul crăpat în obrajii mei, crengi uscate trosnind mai jos, sub ochii de pietre...îl simt. Bine acuns, undeva în mine, într-un loc nevăzut, nu mi-l pot scoate din suflet. Amantul meu fugar mă torturează-n fiecare clipă, iar eu ştiu că de goana după chipul lui mă voi sfârşi. Că, de frumoasă eşti frumoasă, femeie amară, mi-a zis, dar fără rădăcini şi cele ca tine nu sunt ale bărbaţilor de pe pământ, tu vei tânji ca roua dimineţii să-ţi limpezească ochii şi parfumul meu de ploaie să-l simţi în tine mereu!...am ştiut atunci că s-a rupt ceva din mine şi că m-a legat de el pe toată viaţa. Şi nu e iubire. Şi nu-mi spune niciodată cuvinte frumoase, nici nu m-alintă cu mângâieri tandre, dar ochii lui mă ard şi fug cu flăcările-n tălpi să caut ploaia să le sting, iar când mă uit în cer după ea nu văd nimic...aşa mă lasă oarbă mereu, între apă şi foc, să nu ştiu eu încotro să mă-ndrept. Că mi-a întors ochii de la lume spre mine şi mi-a lăsat în ei câmpiile proaspete şi ude şi florile scânteind în raze de soare...şi el acolo, în iarbă, cu faţa spre cer...abia acum văd că a fost cu mine şi chipul lui sunt eu. Am fost tot timpul timpul meu şi n-am ştiut...dar nu-i nimic, am încă vreme să iubesc...Doar că nu ştiu să fac sex. Nici dragoste nu ştiu să fac. Doar mă fut. Cu ochii închişi, ca să nu ştii că mi-e frică de moarte, de-asta aleg să mor cu tine de mai multe ori pe zi sau pe noapte, ne repetăm moartea muşcând din viaţă, sunt egoistă, recunosc că vreau să sorb toată viaţa din tine, să mă umpli până mă-nec şi să am nevoie să ies la suprafaţă, atunci doar te privesc în ochi, strălucind, ca să te poţi vedea în mine, deci, baby, hai să ne îndrăgostim, să ne iubim, dar să ne futem!

2010-03-23T10:17:00.000-07:00

2010-03-23T03:23:00.000-07:00

Mi-am promis aseară că azi voi îmbrăca o rochie cu flori, chiar de-ar fi să plouă. Iată că plouă, privesc îndelung cum se schimbă culoarea cerului şi cursul vieţii de la o oră la alta, sunt singură, pe o terasă, într-o dimineaţă ploioasă de primăvară mofturoasă, cu ţigara aprinsă, contemplând reflexele culorii de chihlimbar din paharul cu whiskey, descifrez figurine ce trăiesc o clipă şi-apoi se topesc în lichidul gălbui, nările mi se dilată uşor când trag din ţigară cu ochii închişi, orice mascul cu simţurile în trecere ar fi gelos pe buzele mele îmbibate în alcoolul amărui, iar eu agonizez mut, Doamne, cum îmi moare sufletul în dimineaţa asta crud de vie, mă gândesc că nu ştim unii de alţii cât suntem de vii încă...m-ai găsi admirabilă şi te-ai îndrăgosti definitiv de mine de-ai avea inspiraţia să treci pe aici, iar dacă secunda mea de dor s-ar întâlni cu secunda ta de revelaţie, ne-am intersecta şi ne-am amesteca intens până ne-am topi unul într-altul şi Dumnezeu ar zâmbi fericit că uite, ăştia doi cred în mine prin iubirea lor!

2010-03-22T09:51:00.000-07:00

2010-03-21T07:55:00.000-07:00

Nu am un iubit în prezent. Ei, şi?!...am stat un pic cu mine, aveam nevoie, nu am ieşit niciodată la o cafea cu cineva care nu mi-a plăcut, doar fiindcă mă plictiseam, mi s-a mai spus, măi, dar de ce nu ieşi cu X, ştii că te place, nu contează că nu-ţi place ţie, doar să ieşi, să te distrezi...doar că dimpotrivă, nu m-aş distra deloc, ba chiar ar fi un supliciu compania cuiva care nu mă atrage, plus că eu nu mă plictisesc, am atâtea de făcut, cărţi pe care n-am apucat să le citesc şi pentru care acum am timp, nu mai pictasem de multă vreme, am avut mai mult timp pentru prietenii mei, mă plimb şi singură dacă am chef, fericirea e o opţiune personală, natura e aceeaşi şi azi şi mâine chiar dacă sunt eu îndrăgostită sau nu, niciodată nu m-am aruncat în braţele cuiva doar fiindcă m-am despărţit de altcineva, m-aş minţi dacă n-aş simţi pentru omul ăla, am finalizat un proiect şi voi începe altul, m-am odihnit, am dormit mai mult, o să am nevoie pentru nopţile frenetice care vor urma, adevărul e că îmi plac doi bărbaţi extrem de interesanţi, cu unul din ei sigur mă voi iubi, pe celălalt îl voi regreta, e adevărat, însă voi fi iubita aceluia mai puternic şi mai hotărât, nu vreau să se bată pentru mine, nu, doar să pricep că mă vrea aşa cum sunt, fără ezitări, doar cu poftă, zâmbind. Simona, prima prietenă a mea de suflet, mi-a spus cu mulţi ani în urmă, pe când eu eram foarte mică, dimineaţa de după prima noapte petrecută cu un bărbat îţi va arăta dacă vă veţi iubi sau e vorba doar de sex, dacă te vei trezi lângă un străin, să pleci cât mai repede, dacă o să-ţi placă felul în care te priveşte să rămâi şi să-l apropii, să-l laşi să te iubească aşa cum ştie şi să-i arăţi şi tu cum vrei să te iubească, înclin să cred că avea dreptate, de fapt chiar am chef să mă îndrăgostesc un pic, doamne, bine că mă cunosc îndeajuns încât să nu mă pierd în dileme existenţiale când sunt în braţele unui bărbat, nici n-aş avea timp, vremea nu stă în loc pentru mine, mai bine mă lămuresc înainte să încep ceva, după aia sunt aşa...mai flower power...sau...power flower?!...who knows?!...

Morello…but no cherry

2010-03-19T08:30:00.000-07:00

Ador vişiniul. Fie în catifea, fie în fructele pârjolite sub soarele verii, fie în petale de flori. Sau în draperii lăsate leneş, anume pentru a răspândi o lumină senzuală, difuză, culoarea gloriei şi a declinului în dormitor. Vişiniul e ca o dâră sângerie încă neînchegată, lăsată de o vară întârziată prea mult, toropită, detronată şi cu mantia sfâşiată, se îndepărtează alene, fără a renunţa la dansul ei regal, fără a se uita în urmă la cei care o plâng şi o petrec cu lacrimi de sânge...Dacă te uiţi în jos mai atent, în joacă, printr-un ochean cu mozaic, sclipitor şi colorat ca un caleidoscop şi-l roteşti convenabil, poţi vedea cum pământul capătă modelul unei vişine putrede, sfredelite de miliardele de viermi dornici să se înfrupte din carnea dulce, uneori, aglomerându-se, ajung să se înfrupte unii din alţii, câteodată, aceia mai sensibili şi pasionali cad într-o dependenţă maladivă de a-şi degusta partenerul într-un deliciu savuros, asta poartă numele de iubire, când muşti din celălalt până la sânge şi ca să nu te doară suferinţa lui muşti şi din tine, lingi, sorbi, striveşti, până ajungi să storci o picătură de sânge, de viaţă, o vişină putredă în miniatură, o copie de natură vie după natura moartă a pământului servit pe fructieră, porţionat la desert. Nu ştiu exact cine sau ce, din când în când, într-o campanie de igienizare, de curăţenie periodică, nu neapărat de primăvară, probabil sătul de spectacolul acesta grotesc ce desfigurează faţa pământului, triază nevertebratele, aleatoriu sau poate după socoteli secrete.

Promit că te las să mă seduci, dacă-mi oferi un coş cu vişine în care să mă amesteci, hai să ne jucăm de-a v-aţi ascunselea, iar dacă mă găseşti printre boabele cărnoase de sânge, te las să mă lungeşti pe masă şi să mă pictezi din cap până-n picioare în amestecul din noi, în culoarea stoarsă din noi, hai, încă suntem vii, încă putem muşca unul dintr-altul, promit să nu doară...tu să nu-mi promiţi!

2010-03-19T08:29:00.000-07:00

2010-03-17T03:19:00.000-07:00

Azi mi-am pictat unghiile de la mâini şi de la picioare. Nu le-am lăcuit, nu le-am dat cu ojă. Le-am pictat. Am adunat câteva petale de le o violetă, din cele aproape trecute, le-am lipit pe unghii aşa cum făceam în copilărie cu florile de grădină, culegeam de la vreo dalie sau hortensie petalele cele mai lungi şi strălucitoare şi le înmuiam în apă, dansam cu degetele prin aer cu un beţigaş subţire pe post de ţigaretă şi mă imaginam plimbându-mă prin grădina unui palat de vară, la prima adiere de vânt unghiile mele false şi iluzorii zburau ca nişte aripioare frânte de la fluturi schilodiţi...am pisat un globuleţ ciobit de la Crăciun, l-am păstrat aşa spart special pentru o astfel de compoziţie, s-a sfărâmat în pulbere fină, scânteietoare, am presărat-o peste petale şi le-am fixat cu un lac incolor, m-am jucat ca o fetiţă răsfăţată, care-şi face de lucru, singură în casă, am făcut o viroză nesuferită care m-a slăbit câteva zile, acum sunt pe cale de a mă pune pe picioare, dar cum încă stau în casă şi nu pot să mă concentrez pe activităţi foarte solicitante, am zis ca între reprizele de frecţie cu spirt şi cănile cu ceai fierbinte şi gustul amar al pastilelor să mă înviorez un pic, aşa că m-am jucat cu forme şi culori, deşi se vor topi sub primul duş...m-a sunat F., nu mă înţeleg deloc cu el, nu ne întâlnim niciodată pe aceeaşi frecvenţă, eu m-am resemnat şi îl iau aşa cum e, oricum nu ne potrivim, însă el se încăpăţânează să-mi facă cunoscute toate deficienţele mele pe care, în opinia lui, nu vreau să le corectez fiindcă mă alint, că profit de slăbiciunea lui pentru mine, iar eu îi spun de fiecare dată că nu-i adevărat, şi acum i-am zis uite, hai să facem aşa, eu o să te ascult foarte cuminte şi promit că te las să vorbeşti fără să te întrerup, te voi asculta cu atenţie, el a început să râdă cu poftă, nedisimulat, „măi, copil, tu când eşti cuminte eşti suspectă, cuminţenia ta înseamnă revoltă”, aşadar n-am ajuns nici acum să purtăm o discuţie convenabilă. Între timp mă gândesc că nu eu am renunţat la tine, tu ai renunţat cerându-mi puţin, mereu ţi-am spus că între doi care se plac şi se vor nimic nu e vulgar, nimic nu e de nespus, de negândit, de nefăcut. Îţi aminteşti?!...ţi-era teamă să nu te prindă noaptea pe drum. Că nu cunoşteai locurile şi se lăsase ceaţă pe poteci şi răcoare. Eu te-am zărit din turla înaltă, cum te grăbeai, rătăcit la ceasul de seară. Şi te priveam, cum te-ndreptai către mine, fără să ştii, deşi-ţi doreai înfrigurat, adăpost. De departe am ştiut că tu erai. Că te-aşteptam de mult, de când am ridicat primul zid. Şi de-atunci, în fiecare clipă ce-a trecut. Când am văzut cum şovăi la răscruce, am zis să trag clopotele, să ştii că eşti aproape, să ştii că eşti...Am alergat pe scările-nguste şi inima-mi bătea să-mi sară din piept, c-am gândit pentru o clipă că n-o să mă afli, înnoptatule, c-o s-alegi altă cărare, că n-o să mai fiu pentru tine, că n-o să mai fiu...Într-un târziu, ai ajuns. Ostenit, ţi-ai scuturat bocancii prăfuiţi, fără grabă, că te aflai la capăt de drum şi noaptea şi teama rămăseseră-n urmă. Dar porţile erau ferecate şi aşteptarea mă-mpietrise de mult: cu braţele deschise, aşa cum mi-aş fi dorit să te cuprind, cu tălpile-ncremenite, aşa cum aş fi vrut să le topească primul tău sărut. Şi-au rămas lanţurile ruginite-ntre noi, că putere s-ajung până la porţi n-am avut, de prea mult dor de tine, de prea mult dor care m-a bătut în pământ, m-a pironit pe loc, aşa, tocmai când aş fi vrut să-ţi alerg înainte...Şi, cum să te las singur pe lângă ziduri, am zis?!...Că noaptea bântuie fiarele hămesite şi norii se prăvălesc peste pădurile reci...şi mi-am aprins ochii, să-ţi fie sfeşnice de luminat şi foc de-ncălzit. Că eram crucea vie la care te rogi de atunci. De când ai ştiut că mă doreşti ca o cruce pe sufletul tău.

2010-03-17T03:18:00.000-07:00

Ars moriendi sau un shake dublu cu Decaderm

2010-03-13T07:15:00.000-08:00

Sunt vindecată complet. Te-am amputat. Pe viu, fără anestezie. Am urlat de durere nopţi la rând, am leşinat de câteva ori, dar trebuia s-o fac. Cangrena se întindea cu repeziciune. Putrezeai.
Te-am iubit într-un amestec de fascinaţie şi repulsie, de atracţie magnetică şi respingere puternică, de abandonare hipnotică şi voinţă disperată. Mi-era milă şi drag de tine. Ne unea acelaşi secret. Doar că al tău dezastruos deja, al meu ţinut sub control şi remediabil, ştiu cum să-l păcălesc printr-un truc vechi învăţat de la bunicul. Mă felicitam că rezistam în timp ce asistam la distrugerea ta sistematică, metodică, diabolică, m-am privit de sute de ori în tine şi abia mai târziu am înţeles rostul întâlnirii noastre, mi-am întărit principiile şi credinţele, eram deja familiarizată cu strategia mincinosului care înşală imitând adevărul, făcând minciuna credibilă. Tentaţia era mare, decorul superficial şi poleit, viciile pe măsura anturajului, deschiseseşi cutia Pandorei şi din ea se ţineau de mână viclenia, ura, minciuna, invidia, gelozia, dansând isteric în vârtejuri, gătite kitsch, cu brăţări zornăitoare la petreceri fastuoase, am văzut îngrozită cum se descompuneau şi se desfigurau oameni care păreau intangibili, de atunci nu mă mai uit la ştiri, impostura şi dedublarea sunt atât de groteşti încât mi se pare un univers paralel, patologic, viciile sunt accesate şi alimentate de greutatea statutului. Ai fost multă vreme unitatea de măsură a punctelor mele forte, oglinda personalităţii şi a caracterului meu. Am fost puternică prin raportare la tine. Acum îmi dovedesc voinţa şi echilibrul cu mine însămi, o relaţie instalată pe un teren şubred e destinată eşecului, comparabilă cu cea dintre medic-pacient, pacientul se agaţă dependent de medic, cerând dovada tratamentului, fără să coopereze, medicul se luptă cu morile de vânt în lipsa rezultatelor, boala avansează şi sfârşitul îi găseşte îmbrăţişaţi în lupta oarbă pentru o cauză pierdută din start.
Aveam frisoane şi tremuram. Începeam să-mi pierd reflexele, scăpasem deja geanta pe jos şi din ea se rostogoliseră pe asfalt pastilele colorate, împrăştiate ca mărgelele rupte din aţă, am recuperat cam jumate din ele, începusem să plâng fiindcă eram singură şi se lăsase întunericul, ştiam că dacă intru în criză e mai bine să nu mă mişc, te-am sunat şi ţi-am zis „vino şi ia-mă, hai, că nu mai rezist, du-mă să dansez până leşin sau fute-mă, dar vino cât poţi de repede, nu mă lăsa!”...m-am aşezat pe bordură, fir-ar să fie, ultimul şerveţel l-am folosit ca să-mi adun pastilele în el, aşa că mi-am şters lacrimile şi nasul în fustă, m-ai găsit pisând pastilele cu tocul pantofului şi amestecându-le cu parfum, sticluţa se spărsese de asfalt şi turnasem ce mai rămăsese din ea în celălalt pantof, culorile se amestecaseră şi eu întingeam cu degetul ca-n acuarele şi desenam pe asfalt un tren, eram abia la primul vagon când ai ajuns şi ţi-am zis că nu mă mişc de acolo, nu mai merg nicăieri cu tine, sufletul meu e o haltă. Sexul meu e o haltă, superior people never make long visits... make my house your inn...inns are not residences. Nu staţionezi prea mult, doar te opreşti până la repunerea trenului în mişcare spre o destinaţie fixă, pe care ţi-ai programat-o atent, în detaliu, cu multă vreme înainte. Şi totuşi, priveşti în urmă cu regret, cu foame, poftă şi dor, îţi vine să sari din tren şi să te întorci din drum, să sapi până dai de apă şi să faci o fântână, pentru ca halta să nu fie doar un miraj inexistent pe hartă, să prindă formă şi viaţă, nu face asta, nu mă arunca în lume să fiu prădată, lasă-mă aşa, neştiută, ferită şi la adăpost, nu vreau să fiu destinaţia ta, nu vreau gard de lemn şi foişor, nici fântână şi nici muşcate la geam nu vreau, nu merg cu tine, lasă-mă, tu nu vezi că pâmântul e aşezat invers, că păsările sunt nişte târâtoare şi că cerul nostru e tavanul lor în care stăm agăţaţi, ne privesc uimite cum ne-o tragem pe sub pomi când de fapt atârnăm de crengi ca ornamentele de brad, dacă vrei să-mi faci o casă, fă-mi una la mijloc de ocean, cum are Apollinaire, aşa vreau şi eu una, cu ferestrele ca râuri ce curg din ochii mei, şi mişună pe unde sunt ziduri, caracatiţe, nu auzi cum bate la geam inima lor?!...m-am prăbuşit, pământul rămâne mic, în urmă, departe, mâine e doar un cuvânt inventat din frică, uite, ce-mi pasă mie de cuvinte când mă lupt să ramân trează?! Şi mai ales în picioare. Faptul că nimeresc cheia şi intru în casă e uneori o mică victorie, chiar dacă urc treptele sprijinindu-mă de pereţi. Mda, nu sunt o învingătoare de fiecare dată când câştig. Dar nici când pierd nu sunt definitiv pierdută...oricum nu mă grăbesc nicăieri, e încă întuneric şi ziua e departe, jur că n-o să plâng, da, ştiu ce voi face, o să-mi aprind o ţigară, fumul o să-mi înţepe nările şi-o să ies din starea asta, vai, cu cât scrum de ţigară am strâns după tine mi-aş fi curăţat toată argintăria din casă, ce dovadă de curaj mai mare vrei decât că mă sprijin de peretele ăsta şi încerc să mă identific în oglindă, cine-a zis că oglinzile veneţiene mint a avut dreptate, cum altfel aş fi atât de frumoasă după ce ce mi-am injectat o doză de spermă doar ca să mă euforizeze câteva minute, jeturi de lavă fierbinte care m-au inundat, iar m-am intoxicat cu tine, baby, ah, şi doar jurasem că n-o mai fac, noroc că am antidotul perfect... encore une fois!
Asta a fost ultima noastră întâlnire. Despărţirea. Eu nu mai plâng de mult, de când tot văd cum se împart oamenii, vorba lui Noica, în trei categorii, precum caii – de circ, de povară şi de cursă lungă. E trist doar când unii ajung uneori pe o altă pajişte şi se sălbăticesc.

2010-03-13T07:13:00.000-08:00

Pasaj de raţe sălbatice în cremă de whiskey

2010-03-12T11:42:00.000-08:00

Ne întorceam de la o petrecere. Ca de obicei, spre dimineaţă, eu eram ameţită de dans. Niciodată n-am ştiut dinainte cine dădea petrecerile acelea orgiastice la care mă târai ca pe un trofeu în urma carului de luptă, mă aruncai pe ringul de dans şi mă priveai fantezist, cum mă contorsionam ca o bacantă pe ritmuri delirante. Cu o zi înaine îmi cumpăraseşi o rochie din mătase naturală, eu îmi descurcam părul în oglindă, ai intrat în dormitor şi ai aruncat-o pe pat, rochia a plutit un pic, diafan şi s-a aşezat cuminte între perne, era fabuloasă, lungă până-n pământ, cu un imprimeu ca de Art Nouveau, cu orhidee şi crini pastelaţi prinşi în mozaic de vitraliu pe un cer indigo, transparentă şi desfăcută pe laterale până spre coapse, oricât de fini şi minusculi chiloţi aş fi purtat tot li s-ar fi văzut linia prin mătasea străvezie, aşa că am renunţat să mai iau ceva pe mine, spre sfârşit am dansat cu V., îl văzusem de câteva ori la cabana de vânătoare, avusesem câteva conversaţii scurte şi extrem de sintetice, într-un moment în care nu aveam nimic de scris la mine îmi oferise un stilou care valora cât un salariu minim pe economie, a insistat să-l păstrez, l-am întrebat cine e amfitrionul petrecerii, am aflat că un medic din anturajul vostru îşi inaugurase o clinică într-unul din cartierele rezidenţiale şi că sărbătorea evenimentul, eu zâmbeam concentrată, un pic ironic, mi-am împletit palmele confortabil şi leneş pe ceafa lui, începeam să obosesc, mă simţeam ca în discotecile din adolescenţă, când când eram pipăită timid în timpul câte unui blues, „după ce că eşti extrem de feromonală nici n-ai chiloţi pe tine, peste două săptămâni plec la Budapesta, vino cu mine, ştii bine că n-o să te ia de nevastă decât dacă-i faci un copil, iar tu n-o să-i faci fiindcă n-ai de gând să rămâi cu el, ce dracu cauţi tu printre noi, te-am mirosit că eşti pur sânge, ce vrei tu de fapt, nu te interesează banii lui, la petreceri nu eşti prea trează, copil nu-i faci ca să-l legi, spune-mi cu ce te-aş putea motiva ca să-mi oferi din timpul tău, aş vrea să mă bucur mai mult de compania ta...”Aşa l-aş fi dat în pizda mă-sii, dar n-aveam chef de subtilităţi, „... chiar, ce m-ar motiva, uite, când mai mergeţi la vânătoare împreună next time, să-mi aduci pielea cu nestemate a cerbului fermecat şi-ţi promit că te las să mi-o tragi o dată scurt, în picioare, hai, şi-acum pupă-mi mâna şi ia-o pe nevastă-ta la dans, vreau să m-aşez pe genunchii iubitului meu, să verific dacă e vremea pentru o erecţie de zile mari, au revoire, ma chérie!”...„eşti incorigibilă, săru’mâna, data viitoare ia-ţi chiloţi pe tine, că fac dracu’ vreun stop cardiac, măcar să apuc să-mi fac testamentul...”
Plecasem pe la trei, la braţul tău, între timp plouase, şoseaua era udă, pe la jumatea drumului ai oprit, aveai chef să fumezi, te-ai rezemat de capotă şi ai aprins o ţigară, eu am coborât împleticindu-mă, târam rochia după mine, îmi lăsasem sandalele în maşină, jarul roşiatic al ţigării părea un licurici de serviciu, care legăna felinarul minuscul pe cerul nesfârşit, „ce ţi-a promis boul ăla?!, aşa-mi venea să-i fut una şi să-l las lat acolo, să-i fi zdrobit mâinile alea libidinoase de şpăgar şi labagiu!..”...am râs încet şi trist, „ ce să-mi promită, pietrele preţioase de pe pielea cerbului fermecat din pădurea aia în care mergeţi voi la vânătoare...”, m-am ridicat pe capotă şi am ajuns în spatele tău, te-am încolăcit cu picioarele şi ţi-am ridicat cămaşa, mi-am plimbat palmele pe spatele, ardea ca o sobă încinsă, mi-am lăsat bretelele în jos şi mi-am lipit sânii de tine, i-am ridicat şi i-am coborât, i-am strivit şi i-am depărtat în timp ce mă jucam cu degetele de la picioare pe şliţul neîncăpător dintr-o dată, te-ai întors şi m-ai ţintuit de păr răstignită pe capotă, m-ai pătruns lent, până la jumate, apoi ai aşteptat, privindu-mă în ochi, ştiai că-mi place să te prind ca într-un cleşte şi să te trag înăuntru tot, să mă vezi luptându-mă sub tine pentru clipa mea de fericire beată, mi-ai tras rochia de pe mine în spasme sacadate, mă mişcam ca în transă, lasciv şi haotic, gustam fiecare alunecare a ta în mine, îţi experimentai săruturile şi muşcăturile pe fibrele mele care se modelau sub atingerea ta, fiecare nerv pulsa frenetic, îmi sorbeai lacom porii deschişi, braţele mele fragile căutau ca prin vis gâtul tău pe care îmi plimbam degetele confuz, incoerent, dezorientat, îmi doream o eliberare explozivă cu tine răbufnind înăuntru, am văzut ca prin ceaţă cum rochia mea dansează prin aer, luată de o pală de vânt rece, am vrut să strig şi mi-ai astupat gura cu un sărut înfometat, am simţit cum ne-am amestecat într-o muşcătură cu sânge subţire, rochia se ridica tot mai sus şi mai departe, râdea ca nebuna, îmi făcea semne, cu mânecile dirijate de un păpuşar pus pe şotii, am apucat să văd cum se duce către stufărişul de pe marginea lacului, creşteai fierbinte şi împietrit în mine, am strigat râzând, „ah, iubitule, rochia mea fuge”, tu nu te-ai uitat, erai orbit de sexul meu strălucitor, „dă-o-ncolo, şi dacă ne-ar invada extratereştrii nu m-aş desprinde de tine-n secunda asta, îţi iau mâine alta, hai, fii cuminte şi taci...”, nu mă mai împotriveam, eram paralizată şi mă desprinsesem de gâtul tău, în timp ce sexul meu era mitraliat în neştire, ne-am înlănţuit într-un orgasm apocaliptic, am ţipat uşor sub cerul dimineţii şi cerul s-a crăpat din nou într-o ploaie de vară... ai pornit maşina, eu eram goală din cap până-n picioare, „bine că ai sandale, ai râs, o să opresc la o benzinărie, sigur îţi găsesc un tricou, măcar”. Îmi strânsesem genunchii în palme, mi-am mângâiat sânii zambind, am vârât mâna dreaptă între picioare, degetele au alunecat de la sine, ai tras de volan, „nu fi nebună, nu mă pot concentra la drum, hai să ajungem totuşi acasă azi”...„dar n-am făcut nimic, doar mi-e frig”, ţi-am şoptit mincinos, am ajuns la o benzinărie şi te-am aşteptat cuminte în maşină, te-ai întors peste câteva minute în fugă, „iubito, n-o să-ţi vină să crezi, dar n-am găsit nimic de îmbrăcat, tot ce pot să-ţi ofer e acest prosop de baie cu care să-ţi acoperi farmecele de zeiţă până nu mă răzgândesc să te las aşa despuiată şi frumoasă...ia uite ce scrie pe el, AFTER SEX TOWEL, ei, să nu zici că n-au toate lucrurile rostul lor, ăsta pe tine te aştepta, cred că rochia ta va fi pescuită de vreunul care după ce-o să râdă ca lumea ori o vinde ori i-o dă nevestei să facă din ea cârpe de şters geamurile, cine crezi că ar purta aşa ceva prin locurile prin care ai pierdut-o?!...”

2010-03-12T11:40:00.000-08:00

We Can Play It Safe Or Play It Cool, Follow The Leader Or Make Up Our Rules

2010-03-08T11:43:00.000-08:00

Rămăsesem în staţia de tramvai singură şi descumpănită, mi-era şi ciudă că manşonul care protejase mâinile atâtor doamne cu sânge albastru din neamul nostru va fi târnosit pe vreo tarabă unsuroasă ori scos la mezat în talcioc şi vândut pe nimica toată, of, aşa-mi trebuie dacă îmi etalez accesoriile de epocă în timpul zilei, mă gândeam foarte serios la cum voi justifica lipsa lui, când am auzit în urma mea o voce categorică dar blândă totodată: „Domnişoară...nu, vă rog, nu vă întoarceţi, sunt dezolat de întâmplarea de mai devreme, păreaţi aşa o extraterestră cu manşon, încât, întârziat în admiraţie, mă văd oarecum vinovat că nu am reuşit să prevăd evenimentul...permiteţi-mi, în schimb, să vă ofer un ceai într-un loc cu totul special, vă veţi simţi mult mai bine, vă asigur, dar nu vă întoarceţi, eu vă voi urma, ne aşteaptă o trăsură la colţul străzii, veţi urca prima, aveţi încredere, e şansa de a vă reîmbarca spre planeta de pe care veniţi...”
Am făcut întocmai, părea că ştie ce spune, oricum nu aveam nimic de pierdut, m-am gândit că în scurta mea şedere printre pământeni (am uitat să amintesc că începuse sezonul de călătorii exotice) voi afla câte ceva despre obiceiurile şi gusturile lor, aşadar m-am urcat în trăsura de epocă, bineînţeles că era una de agrement, vremea lor apusese de mult, ce păcat, doar că, de cum am păşit înăuntru, necunoscutul m-a legat la ochi cu o eşarfă din catifea, am ştiut că era catifea căci am tresărit uşor, însă fără teamă şi am dus instinctiv mâinile la ochi...mi-a spus că şi asta e tot o regulă, că locul către care ne îndreptăm e atât de special încât trebuie păstrat secretul, aşa voi fi şi eu în siguranţă...am mers preţ cam de o jumătate de ceas, intrasem într-o stare de toropeală, nu întrezăream nici măcar o umbră prin textura eşarfei...nu mă preocupa atât identitatea bărbatului, cât locul în care urma să ajungem...într-un final ne-am oprit, a coborât şi mi-a oferit braţul, am intrat...linişte... mi-a luat uşor haina de pe umeri, i-am simţit răsuflarea pe gât şi l-am adulmecat, un amestec foarte masculin, de tutun cu alcool fin şi parfum discret, mi-a spus că mă identificase imediat ca fiind extraterestră, că studia de multă vreme specia şi că în sfârşit avea şansa de a imortaliza un exemplar, am fost de acord, dar asta nu se poate întâmpla oricum, mi-a răspuns, dacă m-ai vedea şi te-aş atinge ai dispărea într-o secundă, va trebui să merg dincolo şi să te privesc din spatele oglinzii, în timp ce tu îmi vei descrie trupul, eu voi desena o hartă după cuvintele tale...am rămas singură, mă simt un pic autistă, involuată, mută, surdă şi oarbă fiindcă sunt geloasă pe numele pe care nu ţi-l ştiu, pe glasul cu care tu în schimb îl rosteşti pe al meu fără să te aud, pe ochii pe care nu ţi-i văd...acum nu mai sunt un mânz care aleargă în neştire fiindcă nu-i ajunge viaţa, sunt o femeie îngrozitor de tânără, cu părul roşu Renaissance, ca de cireaşă coaptă în sânge, am gura zemoasă, cu buze mereu umede şi suculente, degete subţiri, subţiri şi lungi, cu care abia ating strunele vieţii şi coastele bărbaţilor, până le străpung şi le împlânt ochii în inimă, stai să-mi caut în geantă un ruj, o să zic că e un creion colorat cu care îmi desenez pe fiecare sân câte o floare roşie, iar în mijloc voi umezi uşor sfârcurile cu vârful limbii, ca să strălucească, sânii mei sunt nici mari, nici mici, numai buni să încapă în câte-o cupă de şampanie, toarnă, dacă nu mă crezi, iar de se va prelinge vreo picătură îţi voi da voie să o sorbi privindu-mă în ochi, despleteşte-mi părul încet, mai încet şi ţintuieşte-mă-n rama ferestrei... am spatele arcuit, dacă te plimbi pe el vei da brusc de o scobitură adâncă, m-am deformat în timpul unui dans pe lame de cuţit şi am rămas cu o rană deschisă în bătaia oarbă a ploii, lacrimi sărate izvorând din ea, şuvoaie, eu, într-un picior pe marginea paharului, eu, rana adâncă a frunzelor, toamna, tăiate în sticlă, îţi va părea că degetele se duc în gol, dar le vor atenua căderea liberă fesele rotunde şi înalte, ieşite anume în întâmpinarea ta precum câte un colac de salvare, formând o crupă de pe care mă poţi struni atunci când cresc dintr-un mânz împiedicat o iapă de rasă...sub ele, mai jos, îţi desenez cu ruj o săgeată care-ţi indică ceşcuţele din spatele genunchilor, când îi îndoi se scobesc ca două ceşti turnate special pentru a fi umplute cu praf de stele şi rime albe în săruturi, am glezne subţiri, de porţelan, ciobite pe alocuri şi tatuate, zgâriate în zalele brăţării din argint, port rochii fabuloase, cele mai frumoase din lume, trebuie să mă crezi, mă-nvârt în ele în dansuri ameţitoare până cad cu ochii înfipţi în cer şi rămân aşa nopţi la rând, atunci sunt cel mai bine de iubit, eu cu ochii înfipţi în cer şi tu înfipt în mine, lipit de inimă ca de o bombă cu ceas, vrei să te desfaci dar te afunzi tot mai mult, explozia e iminentă, nu te voi lăsa singur, baby, ne va fi mai uşor împreună, hai, încă un pic, once more...and more...and more...
Mi-am desfăcut eşarfa de la ochi şi am privit în jur. Sute de cărţi, tablouri vechi, o scrumieră pe jumătate plină şi fumul plutind încă proaspăt, semn că fusese lângă mine în tot acest timp, mă privise de aproape, lângă scrumieră cana cu ceai aburind, el nicăieri.

2010-03-08T11:39:00.000-08:00

2010-03-06T09:26:00.000-08:00

Am fost acasă la pădure. M-am plimbat pe la amiază, linişte deplină, doar zăpada topindu-se uşor de pe crengi, am găsit câteva pâlcuri de ghiocei, n-am rupt nici unul, i-am lăsat împreună, doar mi-am trecut palmele peste ei să simt un pic de început de viaţă, în toată pădurea n-am întâlnit decât o bătrână cu nişte vreascuri într-un coş din nuiele, desprinsă din tablourile lui Grigorescu, mai apoi două căprioare au trecut fără grabă către un loc ştiu doar de ele. Mă gândesc că e pentru prima oară când sunt absolut singură, ca într-o galaxie străină şi îndepărtată, nimeni în jur, nu ştiu unde să găsesc hrană şi apă, aşa că mănânc din mine câte puţin, mă întreb oare cât o să-mi ajung?!...e pentru prima dată când nu pot plânge, mi-aş dori să dorm şi să mă trezesc amnezică, să îmi recapăt virginitatea creierului şi a inimii, aşa cum se face o himenoplastie…totuşi, m-am întors în oraş, spre seară, voi încălţa cizmele cu toc de 15 cm, recent achiziţionate, cu care să-mi menţin echilibrul pe sârma de dans a vieţii. M-a sunat G., i-am răspuns şi l-am ascultat, n-am scos nici un cuvânt, l-am lăsat să-mi spună fără să-l întrerup, că ar trebui să fiu închisă sub pază într-un muzeu al jucăriilor, că altfel mi-ar smulge braţele şi m-ar dezmembra şi m-ar scotoci până mi-ar afla mecanismul infernal care mă ţine-n viaţă pentru a provoca dezastre sufleteşti, că aşa m-ar da naibii şi apoi simte un gol care trebuie umplut tot cu mine, că m-ar da cu capu’ de pereţi şi mi-ar pisa creierul şi mi-ar stoarce inima aia mică, infimă, pentru care port un nume prea lung, că sunt prea geloasă pe mine pentru a mă împărţi cu vreun bărbat, că sunt robotizată şi programată să scot din el apucături de canibal, că de ce nu vorbesc, să spun ceva, ah, da, sigur, cu mine nu se poate certa întrucât eu şi în ceartă îmi etalez rafinamentul, că tăcerea e un privilegiu al meu, pe care i-l flutur ironic pe sub nas, l-am ascultat până la final, doamne cât sunt de împărţite părerile şi sentimentele bărbaţilor în privinţa mea, n-am crezut vreodată că voi provoca atâtea efecte secundare, tot ce-mi doresc e linişte, zâmbet, armonie, simplitate şi naturaleţe, mie-mi place să râd, să îngrijesc florile, mi-e milă de fiinţele mici şi neajutorate, şi de oameni mi-e milă, ştiu sigur că bunătatea şi frumuseţea mă salvează, şi credinţa-n mine şi în rostul vieţii. G. îmi spune că sunt frumoasă şi trasă prin inel pentru că sunt futută bine, dar habar nu are el ce mă ţine pe mine frumoasă şi vie…

2010-03-06T09:25:00.001-08:00

2010-03-06T09:24:00.001-08:00

2010-03-06T09:22:00.000-08:00

QUOD LICET IOVIS, NON LICET BOVIS

2010-03-04T09:29:00.000-08:00

Nu cred în amestecul raselor şi, de fapt, în amestecul generos dar iluzoriu, de orice fel, pe care se întemeiază scena şubredă a acestei lumi presupus moderne în care trăim noi. Alăturarea incompatibilă dintre materiale, specii, mentalităţi conduce fie la efecte kitsch fie la accente de impostură. E ca şi cum ai combina caşmir cu polyester, ai mânca peşte cu linguriţa de tort sau ar citi un tractorist Maşinăria de făcut sex a lui Charles Bukowski şi ar da peste pasajul în care, povestind experienţa lui cu păpuşa gonflabilă, personajul ne spune cum „i-am desfăcut picioarele şi am căutat o deschizătură.
m-am urcat pe ea şi am început să sărut gura aia din cauciuc. când şi când mă întindeam după una din ţâţele uriaşe din cauciuc şi o sugeam.
am sărutat-o pătimaş în spatele urechilor, i-am băgat degetul în fund, am tot împins. apoi am sărit jos, i-am prins mâinile la spate cu cătuşele, le-am încuiat cu micul lacăt cu cheie şi pe urmă i-am plesnit bine fundul cu cravaşa de piele.
doamne, cred că am înnebunit! mi-am zis.
după care am întors-o şi mi-am băgat-o iar. am împins întruna. sincer, era destul de plictisitor. mi-am imaginat potăi regulând pisici; mi-am imaginat 2 oameni regulându-se în aer în timp de săreau din Empire State Building. mi-am imaginat o găurică mare cât o caracatiţă, târându-se spre mine, umedă şi puţind şi tânjind după un orgasm. mi-am adus aminte de toţi chiloţii, genunchii, picioarele, ţâţele, găuricile pe care le văzusem vreodată. cauciucul transpira; şi eu transpiram.
-te iubesc, draga mea! Am şoptit într-una din urechile ei de cauciuc.”
Oralitatea identificată ca marcă a discursului în povestiri de genul acesteia cultivă un limbaj frust, o exprimare argotică ce frizează pe alocuri pornografia şi care reflectă fidel fluxul limbajului suburban necenzurat folosit în mediile periferice pentru a ne familiariza cu mecanismele voit parodice ale scrierii postmoderniste, ce vulgarizează intenţionat discursul într-un gest de frondă. Relatarea experienţelor necenzurate câştigă dreptul de a studia resursele „prostului gust” ca potenţial estetic cultivat doar de un intelectual avizat. Inovaţiile şi provocările stilistice în plan literar apar, în acest caz, ca soluţii de critică la adresa culturii de masă prin chiar parodierea explicită a atitudinilor exprimate de consumatorii industriei culturale, care tind să se instaleze bine mersi în toate locurile vieţii publice, deposedând elitele de dreptul lor natural şi legitim de a conduce lumea...

2010-03-04T09:16:00.000-08:00

2010-03-02T03:50:00.000-08:00

Lumina aurie se strecura prin perdeaua de nori ca printr-o pânză de păianjen care filtra discret razele palide ale după amiezei de toamnă...dormitam pe sofa în camera de zi, întotdeauna mi-a plăcut amestecul de lemn parfumat, fructe uscate şi flori plutind prin camere, eram pe jumătate adormită, ai venit încet şi mi-ai sărutat mâinile, te-am rugat, nu face asta, baby, o să-nnebunesc cu tine-năuntru, mi-e sete şi-o să vreau să te sorb cu totul, mai bine hai să bem ceva, m-ai luat la o plimbare prin via de pe deal, hai să inspectăm recolta de anul ăsta, mi-ai zis, bine, o să mergem, visam încă, am coborât încet, desculţă, mi-am scos rochia subţire, din cârpă colorată, ştaim că eram feriţi de orice privire acolo, între gardurile înalte, dacă mi-a plăcut ceva foarte mult la casa ta au fost gardurile înalte, via şi livada cu pruni, liniştea deplină tulburată doar de adierile de vânt, lumea noastră nesfârşită protejată de gardurile înalte, ţi-am zis, dezbracă-te şi tu, am chef să ne batem cu boabe de struguri, hai, iubitule, hai, aşa-i că n-o să ajung niciodată ca tine, spune-mi că n-o să mă legi, c-o să mă laşi să mă rup fără să mă doară, m-ai îmbrăcat atunci în boabe de ametist şi chihlimbar, mânjită din creştet până-n tălpi, doamne, cât eşti de vie, mi-ai zâmbit cu mirarea în ochi, m-am lăsat încet, pe spate, pe pământul uscat şi ţi-am zis hai să facem compot de struguri, tu nu-nţelegi că mi-e sete şi văd că nu-mi dai nimic de băut, lasă c-o să-mi fac singură, crezi că dacă s-au golit sticlele de whiskey nu mai e nimic de făcut, iubitule, te-nşeli, culege-mi câteva boabe de o rotunjime perfectă, umezeşte-le un pic cu limba ta îmbibată-n aburi de mosc şi strecoară-mi câte una, cu un deget, în cana din carne rozalie, umedă, lucioasă şi suculentă care mi se deschide-ntre picioarele bronzate, o să conservăm strugurii cu puţin praf de nisip de pe coastele mele de fildeş pe care cobori arcuit, ai adormit îmbătat cu compot de struguri între coapsele mele, în după amiaza de toamnă, am rămas în vie până spre seară când ţi-ai amintit de mine, m-ai ridicat cu grijă, sângeram toată şi-am început să plâng, ştiam eu că n-o să-ţi ţii cuvântul, ţi-am zis, uite ce mi-ai făcut, m-ai despicat în două ziua-n amiaza mare, să faci bine să-mi lingi rănile, eu o să dorm şi când mă voi trezi să te găsesc tot aşa, înecat în mine, căci de nu, o să-ţi rămână sufletul închis în cana cu struguri, baby, ferecat între picioarele mele, cine te-a pus să le desfaci, nu ştiai că ne vom amesteca?!...

...nu ţi-aş fi amintit de episodul ăsta de nu mă sunai azi noapte, la ora ta de graţie noctambulă, învăţ să trăiesc primăvara, fără tine şi să mă rup de gândul că nu mă uiţi, uită-mă, iubitule, e rândul meu să te implor!

2010-03-02T03:45:00.000-08:00

2010-02-28T09:18:00.000-08:00

În adolescenţă aveam părul lung, lung, de un blond ţigănesc, şi certitudinea că deţin între picioare secretul tinereţii fără bătrâneţe, eram o zână genuină ca un incunabul şi ştiam sigur că mă voi iubi până la moarte cu un singur bărbat. Prima tentativă de sărut (căci a fost doar o tentativă, întrucât eram prea sterilă şi prea năucă să-mi pot da seama ce se-ntâmplă) am avut-o la 16 ani cu Iulian, el era student şi pe vremea aia să te ţină de mână un student şi să te mai şi pupi cu el era cool, intuise el aşa potenţialul meu în stare latentă şi a fost de părere că „ar cam fi timpul să-nveţi şi tu drumul, doar un pic, să ştii pe unde să mergi”, n-am înţeles mare lucru din împletirea gelatinoasă a limbilor noastre amestecate într-o seară de vară sub un nuc, însă concluzia lui a fost că „o să iasă o femeie de nota zece din tine, tare aş vrea să te întâlnesc peste ani să mă conving de prezicerea mea”. Iulian era râvnit de fete, un rebel cu părul cârlionţat, cânta la chitară şi purta jeansi tociţi, când se îmbăta devenea melancolic şi-ţi jura iubire eternă, dansa foarte bine şi fetele se băteau pentru el, dar obişnuia să le joace la poker, aşa că la braţul lui era mereu altcineva, abia mai târziu mi-am dat seama de generozitatea lui de a nu mă sacrifica pe altarul iubirii de-o vară...eram slăbuţă ca şi-acum, niciodată nu mi-am pus problema feminităţii mele, nu cred să fi făcut eforturi pentru a mă evidenţia cumva, şi nu pricepeam cum proful nostru de anatomie din liceu, de altfel un medic recunoscut, de fiecare dată când îmi punea câte un 4, că asta era nota mea constantă, completa cu observaţia „blondo, ţine minte că vei avea probleme cu bărbaţii!”...îl uram, mă teroriza şi mă resemnasem cu gândul că n-o să termin liceul ăla odios care mirosea a praf de medicamente şi formol. Aveam coşmaruri, mă trezeam în toiul nopţii enumerând oasele tarsiene şi metatarsiene, orice-aş fi făcut nota mea predestinată era 4, urmată, bineînţeles, de remarca însoţitoare. Am terminat liceul, cu chiu cu vai, destinele noastre s-au întâlnit în momente dramatice, peste ani soarta fetei dumnealui a depins într-un mod cu totul neprevăzut de o conjunctură pe care am influenţat-o, iar medicul intransigent, temut de generaţii la rând de liceeni care ca şi mine tociseră cartea nopţi în şir, mi-a luat mâinile într-ale sale şi mi le-a sărutat, mulţumindu-mi printre lacrimi de părinte. Cu patru ani în urmă acelaşi om s-a bătut pentru viaţa mea când am ajuns mai mult moartă la spital şi n-a încetat o secundă să creadă în şansa mea, îmi zicea „să nu cumva să-ţi treacă prin cap să-mi faci vreo figură, pune-te pe picioare, blondo, că te-aşteaptă bărbaţii ”, m-a vegheat zile şi nopţi alături de toţi cei care mi-au fost atunci alături, de unii dintre ei m-am rătăcit între timp, dar pentru credinţa în viaţă de atunci, din zilele acelea cumplite, nu voi putea niciodată să gândesc rău despre ei, după cum văd viaţa ne tot aduce împreună prin nu ştiu ce socoteli încâlcite...

2010-02-26T12:36:00.000-08:00

Viaţa e perfectă-n clipa asta. Perfecţiunea stă-n această ţigară subţire, echivalentul unui sentiment fără trecut, fără viitor, fără continuare. Timpul e suspendat în fumul care pluteşte uşor şi se risipeşte în încăpere, se va imprima în memoria pereţilor, ei pulsează invizibil şi-mi absorb răsuflarea şi gândurile, golindu-mă de mine până la esenţă. Oare ar trebui să fumez mai des ca să pot căpăta starea asta de abandonare în plenitudine, de înfruntare a conştiinţei? E ca şi cum mă dezbrac de carne şi rămâne sufletul în pielea goală, dacă sufletele noastre sunt frumoase şi vii, de ce ne e ruşine să le dezbrăcăm, şi le acoperim cu măşti spoite în vopsea ieftină?!...totuşi, fumez rar, doar când am chef de mine, când mi-e dor de mine şi un pic de milă numai o secundă care deja a trecut când m-am gândit la ea, deja a devenit copilul altei secunde şi mi-a trecut cheful de mine, am în schimb, chef de un iubit nou, am rupt-o cu G. definitiv după ultima tentativă eşuată de a ne împăca, mă gândesc la el tot mai rar, tot mai departe şi stins, doamne ce n-aş da să fi avut câte o viaţă cu fiecare bărbat dinăuntrul meu, poate mi-ar fi ajuns timpul, mi-aş fi făcut o rochie de seară pănă-n pământ, cu pietre preţioase din ochii lor, să-mi lumineze drumul noaptea, că aşa n-o să am vreme, abia am reuşit să-mi acopăr sânii şi tot trag de cârpa asta colorată să se lase în jos pe pulpe, ăsta e veşmântul cu care îmi îmbrac eu sufletul când ies pe stradă, aud şoapte în urma mea, „...oare cât o fi dat pe perechea asta de ochi verzi, pe-ştia nu-i avea săptămâna trecută, oare cât o fi plătind asigurarea la rochia asta, trebuie să coste o avere!”...mie, însă, mi-e dor de o noapte în munţi, sub stele, de o potecă şerpuită, care să-mi taie răsuflarea, abia aştept să revină vara, să pot dormi în iarbă, să-mi împletesc în păr toate florile verii şi să merg desculţă pe pământ...

2010-02-26T12:35:00.000-08:00

Ce-am primit de ziua mea

2010-02-25T13:01:00.000-08:00

21 de trandafiri...asta chiar e vrăjitorie, exact cifra zilei mele de naştere, adunaţi din toate buchetele atât au făcut...nişte lalele roşii, tot felul de alte flori în diverse combinaţii, două plante exotice de ghiveci, un breloc din argint gravat cu inţialele mele şi data, îmi doream de mult aşa ceva, o jachetă retro în carouri, asta e chiar super tare, abia aştept s-o îmbrac, un album de artă Titian by Marion Kaminski, un tort din ciocolată fabulos, o inimioară din aur cu cheiţă, primit de la V în completare la inelul dăruit mai devreme, inimioara asta se prinde pe inel, e foarte haios, un set de cercei şi pandantiv din cristale Swarovski, o pereche de cercei din argint cu trandafiri din coral roşu, un set cu cercei, inel şi pandantiv din argint cu topaz, un inel de vară fermecător, cu flori din petale argintate şi mate adunate într-un buchet, cosmetice Clarins, două parfumuri, un Azzaro, Blue Charm şi un Flower by Kenzo, o bluză extravagantă din lurex, argintie, cu bretele, o nebunie de dresuri Sarah Borghi, cu crenguţe de flori de cireş, un colier din ametist care seamănă cu boabele de struguri înşirate pe aţă...am fost răsfăţată ...azi mi-am inventariat cărţile, nu ştiu ce m-a apucat, n-am stat niciodată să mă gândesc câte cărţi am în bibliotecă, dar am socotit azi, pe rafturi 1358, cele pe care le folosesc frecvent, într-una din zile o să le număr şi pe cele rămase la mama, iar când voi ajunge la pădure le adun şi pe cele de acolo, doar cu cele din cutii o să fie mai greu, că n-am răbdare să le scot şi să le ordonez la loc...dar măcar de curiozitate, tot voi încerca.

You Have The Right To Remain Silent...

2010-02-24T08:49:00.000-08:00

Călin este unul din cei trei bărbaţi care m-au văzut plângând. El e avocatul meu bimensual, cel cu care, de trei ani de când ne cunoaştem, ies de două ori pe lună la masă, ori la teatru ori la film. Călin este un exemplar autentic de metrosexual, îşi întreţine imaginea cu costuri exorbitante, are un stil de viaţă controversat şi extravagant, e un personaj monden invidiat şi admirat deopotrivă, uşor narcisist, varianta contemporană a unui dandy de secol XIX prelungit până în perioada interbelică, inabordabil, imprevizibil, distant şi plastic. Ne întâlnim de plăcere şi de dragul unui dolce far niente pe care îl împărţim complice şi condescendent într-un exerciţiu meliorist, într-un demers ludic de a ne solidariza în virtutea afinităţii noastre spirituale. Îmi intuieşte şi îmi tolerează accesele de teatralitate, mă studiază exigent ca pe un model evoluînd pe catwalk, îmi ridică fusta cu un deget ca să se asigure că mi-am asortat desuurile cu restul ţinutei, îmi mângâie genunchii doar ca să simtă textura dresurilor, sunt decorativă la modul ironic şi parodic iar lui îi place asta pentru că îl scot preţ de câteva ceasuri din anturajul mizer şi corupt în care se-nvârte zilnic, când mă sună îmi zice „sărut mâna, fată frumoasă, hai sa te scot la o plimbare, să mergem undeva unde să te pot privi în linişte şi să-mi povesteşti ce-ai mai citit, luminează-mă un pic, am nevoie...”. Asta facem. Ne lansăm în discuţii filosofice, el mă ascultă cu atenţie, iar eu sunt fascinată de pasiunea lui pentru ceasuri, îl privesc cum deschide meticulos tabachera din argint, nu se grăbeşte, e un adevărat ritual când îşi aprinde o ţigară, tot încearcă să-şi elucideze o dilemă în privinţa mea, e de părere că „ai ceva banditesc în tine, în gesturi, în exprimare, în atitudine, ceva care contravine flagrant şi inexplicabil eleganţei tale aristocratice, şi care îţi conferă un şarm nedefinit...”. Să ne lămurim. Călin nu m-ar consuma. Mă consideră spectaculoasă şi îşi rezervă privilegiul de a asista la cum mă desfăşor. De altfel, în timpul întâlnirilor noastre teoretizăm arta amorului şi chiar cred că dacă ar fi să se întâmple vreodată, am face-o doar de dragul plasticizării şi-al detaliului, i-aş cere să ejaculeze în paharul cu vin iar el m-ar privi cum sorb din cocktail cu grijă să nu se prelingă vreo picătură din amestecul preţios, ne-am studia în oglindă îmbrăţişările şi ne-am împlini cele mai decadente fantezii. Însă n-avem chef constant pentru asta, aşa că e puţin probabil să se întâmple. După ce ne despărţim, pe mine mă apucă febra scrisului şi mă refugiez în casa de la pădure unde e linişte deplină şi mă simt mai vie ori mă ancorez în tot soiul de activităţi mai mult sau mai puţin mercantile, iar el îşi reia rutina proceselor, se spală de o sută de ori pe mâini într-o zi după ce se salută cu colegii şi cu clienţii, se sufocă, are nevoie de aer, eu de public de calitate, iar ne vedem, aşa o luăm mereu de la capăt... Călin e singurul bărbat pe care l-am acceptat în preajma mea după ce m-am despărţit în vară de G. Atunci m-a văzut plângând. Într-o seară, când ne-am oprit pe şosea, la marginea unui câmp şi am stat aşa amândoi, bătea vântul a ploaie, şi-a aprins o ţigară şi priveam cum se adună norii. I-am spus resemnată, „uite, nu pricep, nu înţeleg cum de se pot înstrăina cei ce iubesc unul într-altul, chiar nu pricep...” M-a luat în braţe fără să mă strângă, îmi mângîia părul şi-n momentul ăla au trecut pe lângă noi nişte manelişti înghesuiţi într-o Dacie prăfuită, cu un far spart, lăsată, aşa, abia se târa, unul dintre ei a strigat către Călin, râzând ca un dobitoc, „ia zi, fratele meu, ai futut-o sau acu’ o duci în porumb?” M-a bufnit un râs isteric şi apoi am început să plâng încet, abia auzit, eu nu plâng tare de teamă să nu devin grotescă, am învăţat cum să plâng frumos, Călin mi-a şters lacrimile cu grijă şi mi-a zis „ acum eşti doar o fetiţă tare prostuţă, dar o să-ţi treacă şi vei fi din nou mare şi puternică, ia să vezi tu c-o să fie bine, ia spune-mi, mai bine, ce ţi-ar fi plăcut să faci dacă nu lucrai în mediul ăsta?” Ei, atunci m-am liniştit dintr-o dată, m-a provocat să mă gândesc la altceva şi i-am spus că m-aş fi făcut florăreasă...

2010-02-24T08:48:00.000-08:00

2010-02-24T08:46:00.000-08:00

2010-02-22T11:46:00.000-08:00

–Lasă-mă să m-aşez, să-mi trag sufletul, c-am alergat pân’ la tine şi parcă sunt un animal hăituit...Ce blestem e ăsta, doamne, fă-mi ceva şi dezleagă-mă, orice, orice!
...da, şi azi-noapte la fel...Nu te mai uita aşa la mine, ştiu că-mi lucesc ochii ca ai fiarelor, că aşa mă simt eu când mă văd singură acolo, de-mi vine să răscolesc pământul şi să-l întorc pe toate pietrele, pe toate rădăcinile, pe toţi şerpii!...Ştii cum e: nu mă vede soarele, nu mă vede...Că de m-ar zări, măcar, poate m-ar topi ca pe-o lumânare ce m-ar crede. Dar când cerul i-a sorbit lacom şi ultima picătură de sânge din ochi, mi-a secerat picioarele şi-am urlat de durere, că mă târam ca un şarpe ce măcar nu eram. Şi m-am desprins de mine şi mă uitam împietrită cum eu, cealaltă, alergam râzând prin câmpia uscată. Iarba?!...nu, iarba era arsă ca după un foc de curând şi mirosea a tămâie, îmi plăcea...vezi, că n-aveam nici o putere să fug, aşa ţintuită la pământ...Cealalată, parcă oarbă eram de nu vedeam nimic în jur şi păşeam uşor, prin cenuşă, da’ rochia-mi rămânea albă, de mă dureau ochii când mă uitam la ea ca-ntr-un gol. Şi cenuşa se tot ridica şi-mi dădea târcoale, da’ nu m-atingea, că, vezi bine, eram albă şi n-avea nici o putere nici ea, ca mine care-mi zăceam horcăind la picioare. Vroiam să strig, să m-audă cealaltă şi s-o-ngrozesc când m-o vedea, s-o fac să fugă din locu-ăla blestemat de-i zicea...(cu „b” parcă-ncepea), nu-mi mai aduc aminte, era acolo un altar în mijlocul câmpului şi eu mă tot apropiam prin scrum, aşa, noaptea, fără mire, şi cine-a mai pomenit să te cununi cu o umbră, dumnezeule, că era doar o umbră de mă tot trăgea după ea!...Şi eu tot plângeam de durere şi ciudă, că dac-aş fi fost întreagă m-aş fi întins şi m-aş fi tras înapoi, dar sângeram aşa, pe pământ, când, la câţiva paşi, tot eu îmi aşezam cunună din nouă pene de corb pe creştet.
...asta e...şi din ce-l visez mai mult parc-ar fi mai adevărat şi tare mi-e frică. Uite, şi-acuma se-nvârte casa cu mine şi mai e şi fumul tău de ţigară...Şi tu eşti aşa de bătrână, oi fi fost frumoasă, ţiganco, mai demult. Hai, spune tu un descântec pentru cealaltă, cea care alerga prin cenuşă, nebuna, că mi-a milă de sufletul ei, tare mi-e milă!...
–Ăsta-i semn rău, fetiţo, şi-mi pare mie că n-am leac pentru voi, cu toate farmecele mele, a hodorogit, într-un târziu, cotoroanţa, înecându-se-n rotocoale de fum.
...desigur, avea dreptate, căci au murit apoi florile, copacii, şerpii şi lumea-ntreagă: mă născuse mama, săraca. Şi zăpada se zbatea-n băltoace, ca o rochie, albă cândva.

2010-02-22T11:45:00.000-08:00

2010-02-19T11:53:00.000-08:00

2010-02-19T11:48:00.000-08:00

2010-02-19T11:46:00.000-08:00

2010-02-19T11:44:00.000-08:00

2010-02-18T03:35:00.000-08:00

Îmi place să merg la braţul tău, iar tu ştii că sunt frumoasă, trecătorii îşi întorc privirile în urma noastră şi eu mă străduiesc să uit motivul pentru care mă aflam pe stradă şi să mă port cât mai natural şi te privesc.
Intrăm în restaurant. Ne aşezăm la o masă lângă geam. Zâmbesc şi-ţi spun: Îţi dai seama, la ora asta oamenii au o mulţime de griji, aleargă după cumpărături, troileibuze, sunt obosiţi, poate singuri după o zi obişnuită de lucru, iar pentru noi e atât de plăcut că suntem aici, stăm la masa asta şi vorbim, fără să ştie nimeni unde ne aflăm. Nu ţi se pare nemaipomenit să faci cu totul altceva decât restul lumii la o anumită oră din zi, când alţii nu-şi văd capul de treburi, să ai timp să faci ce-ţi place, aşa, ca şi cum toată lumea ar fi a ta, nu crezi că e grozav?!...şi râd cu gura până la urechi, îmi trag mânecile hainei peste degetele grele de inele, îmi aşez palmele pe genunchi şi aştept. Mă laşi să mă mişc în voie, îţi place să mă vezi râzând sub privirea ta întunecată şi iscoditoare, mă laşi un timp să mă obişnuiesc cu locul, poate şi cu tine, apoi, într-un fel, îmi răspunzi...Privesc în jur. Un ospătar bruneţel, atletic, cu ochi de leuştean întreabă ce dorim să ne aducă. Mă priveşte discret. Aştepţi şi îţi răspund în şoaptă, zâmbeşti pentru că ştii că e un fel de joc, apoi devii serios şi ai o voce gravă. Nu m-aş putea lipsi de prezenţa ta în clipa asta, îţi spun. Îmi place să fiu aici cu tine. Privesc în jur. Mă văd în oglinda geamului şi mă gândesc că-n clipa asta mă placi. Îmi amintesc că mă plăceai de multă vreme. Privesc în jur, nu te privesc pe tine. Îmi surprinzi absenţa şi-mi cauţi ochii. Ai sentimentul că vorbeşti în zadar, că nu te ascult, asta te deranjează, încerci să-ţi explici singur ce te-a atras la mine şi asta nu-ţi place foarte tare... Eu, însă, încep să mă obişnuiesc cu tine, îţi întind mâna dreaptă, râzând. Din tot ce-mi spui mă simt de parcă aş fi fost urmărită şi studiată fără să ştiu, aflu despre locuri în care m-ai văzut şi-mi descrii hainele pe care le purtam...simt că vei dori să mă stăpâneşti, nu să alegi sau să hotărăşti pentru mine, ci să alegi din mine doar ce-ţi va plăcea, să-ţi doreşti să-mi placă şi mie ceea ce, altfel, nu mi-ar plăcea...Băiatul cu ochi de leuştean se întoarce la masa noastră. Uitasem de el. Îl văd zâmbind departe, nu se grăbeşte, iar eu ştiu ce va urma. Asta aş putea s-o fac şi singură: două cuburi de gheaţă alunecă uşor, cu un clinchet de metal rece, tăios, pe dale albe de marmură...un coridor lung; galbenul feliei de lămâie nu se potriveşte deloc în decor, paharul îmi place, în schimb, se potriveşte bine de tot palmelor mele, mi-era dor de zornăitul inelelor când se lovesc de sticlă, iar tu nu ştii de ce-n clipa asta e un gol acolo, pe care nu-l va umple nimic, niciodată, că-mi vine să plâng şi-ţi spun că se prăvăleşte cerul, greu, peste mine, şi port lumea-ntreagă în golul ăla din suflet, că, uită-te mai bine, sunt eu, acolo, pe marginea paharului, o balerină de fum, foarte fragilă, ca viaţa, adică...turnul dintre ape, în mlaştină...sălciile verzi...îmi vine să plâng şi mi-e dor...pustiu...şi parcă simt că aş putea să te iubesc...ştii, când am vrut să mă opresc pentru prima dată, mi-am zis că va fi prea uşor, că mie mi se potriveşte tragedia şi că voi putea să-ngenunchez şi să urlu şi să mă-ngrozesc şi să mă-ntunec pe loc, cât ai bate din palme, tu, prefăcutule prefăcut în zadar...o mie de cărări albe spre turn...aşteaptă, să-mi desprind rochia agăţată-n cuiul ăsta otrăvit...hai, încă un pic...ah, nu-i nimic, nu-i nimic, ştiu şi să mă rup în câte bucăţi vrei tu şi tot n-o să rămâi cu ceva din mine...haide, mai bine scoate-mi acul de aşchie de sub unghie, scrijeleşte-mi pe gât numele tău de arbore...da, smulge-mi unghia, cu deget cu tot, numai prinde o dată şarpele de lemn ce-mi sfredeleşte trupul...nu-l lăsa să urce, nu!...vreau să-mi rămână ochii...am fost frumoasă mai demult, când mă căţăram prin copaci...dă-mi voie să-ţi aprind ţigara eu, să-mi simţi muşcătura arsă a buzelor în colţul gurii tale de sânge topit...să nu mă laşi să adorm, să nu-ţi fie milă, adu-mi o oglindă şi arată-mi cu dinţii urmele de rădăcini şi nisipul amar şi pietrişul...adu-mi o oglindă, să fiu două ceruri...drumul acoperit de ape...nu voi urca niciodată în turn, te voi aştepta în leagănul de crengi de salcie...să nu mă crezi când râd...să mă crezi...ştii, când am vrut să mă opresc pentru prima dată, am zis...ei, şi ce dacă, ridicaţi cortina, astă seară voi dansa!
M-am dus într-o zi la el, aşa, dintr-o dată, fiindcă ploua foarte tare, iar eu mă simţeam ca iarba care ştie că are nevoie de apa din cer, am îmbrăcat o rochie din mătase albastră şi-mi venea să plâng în clipa aia, că mă simţeam ca-n copilărie, şi-am plecat prin ploaie şi am râs tot timpul pe drumul ud şi rece. Mă îngheţasem şi mie-mi venea să râd...şi am ajuns la uşa lui. N-am bătut, am aşteptat să-mi deschidă, pentru că, vezi, eu ştiam că-mi va deschide. M-am aşezat pe trepte...când a apărut el în prag era linişte şi ploaia se oprise. El a zâmbit şi mi-a spus:...
hei, iubitul meu de piatră care ai fost, ai grijă de mine, căci din clipă-n clipă îţi voi măcina sufletul până te voi împietri cu adevărat, şi-atunci ce-ai să faci?!...El a zis că o să-i placă, cu condiţia ca pietrele să fie verzi...Mă, tu eşti mai nebun decât mine, am râs eu din nou, pietrele nu sunt decât albe ca oasele sau cenuşii ca cenuşa...poate doar să-ţi smulg ochii, cu verde cu tot şi să le fur culoarea, aşa da!...Aşa că, da, el, după ce m-a lăsat să-i scot ochii cu verde cu tot...
să nu mă laşi să adorm, să nu-ţi fie milă... o să te rog să-mi vorbeşti, doar aşa, să te aud, îmi spui că-ţi doreşti să rămâi lângă mine până adorm, îţi răspund că nu ţi-ar plăcea deloc să mă vezi dormind, ştii bine că am un somn agitat şi deseori întrerupt de coşmaruri, nu prea mă interesează multe lucruri, iar cele care mă interesează mă ucid, nu prea ştiu eu să aleg, îţi spun...lasă asta, mă înseninez deodată, închid ochii şi-mi trec palma dreaptă peste obrazul tău, îmi place felul în care te întorci după mişcarea palmei mele, încerci să-i simţi căldura şi aştepţi o clipă, dar nu ai timp, degetele mele deja au fugit şi se plimbă pe sub privirea ta prinsă-n joc...încep să mă prăbuşesc, mă uit în gol, ştii, pot să fac să te simţi în al nouălea cer, să fii tu cel mai bun, bărbatul meu un pic creol, dar sunt aşa de rece pe dinăuntru, mă uit la tine îngrozită şi-aş vrea să plâng, dar ştiu bine că n-am putere, cuburile de gheaţă se lovesc şi plutesc colorat în paharul auriu, îl prind în palme şi îl încălzesc, privesc acolo, în cel mai adânc loc dinăuntru şi te rog să nu-mi spui că vrei să înţelegi, că oricum eu n-o să am niciodată un loc al meu, îţi dai seama, o să trec prin viaţă şi n-o să am vreodată un loc al meu, doar aşa, o să trec prin viaţă...N-ai ce să-mi faci, nu poţi ajunge la mine, deşi mă ai aici, atât de aproape şi mă atingi. Îţi spun că am obosit şi-mi închid ochii încet, îmi întind braţul stâng pe masă şi-mi aşez uşor capul, îmi faci loc şi dai paharul deoparte, eu te urmăresc tăcută, am obosit demult, mult mai demult...să nu mă laşi să adorm, să nu mă laşi...
sunt atât de tristă, n-am putere să fac nimic, nimic de tot, zâmbesc cu ochii închişi, tu ştii că-mi doresc să te simt trecându-ţi degetele prin părul meu, acum sunt şi mai tristă iar tu n-ai ce să-mi faci, îndrăgosteşte-mă de tine, îţi spun, aşa, într-o doară, şi voi fi numai a ta...

2010-02-18T03:29:00.000-08:00

2010-02-18T03:28:00.000-08:00

2010-02-18T03:27:00.000-08:00

2010-02-18T03:26:00.000-08:00

2010-02-15T11:44:00.000-08:00

Azi am văzut un film franţuzesc, s-a potrivit perfect cu starea mea de spirit, adică de toropeală caldă şi latenţă, întotdeauna filmele franţuzeşti îmi inspiră o eleganţă calmă, discretă, o lentoare seducătoare prin naturaleţe, totul se desfăşoară fără grabă, soluţiile apar de la sine, nu rămâne decât să te bucuri între timp de o cafea şi de conversaţii banale...am adormit în fotoliu, învelită în şalul meu preferat, am o colecţie impresionantă şi pastelată, însă acesta e cel mai cosy, mă acoperă perfect, îl petrec pe după umeri şi îl înnod într-o parte, are flori brodate, de toate culorile, ieşite în relief pe un fond albastru intens, de poţi să juri că sunt aruncate pe un cer care îţi garantează cele mai frumoase vise...mi l-a cumpărat M cu mulţi ani în urmă, pe vremea când obişnuiam să ne petrecem fiecare sfârşit de săptămână la munte, în cabana noastră dintre brazi, în drum ne opream la târgurile de artizanat înşirate pe şosea, eram fascinată de fiecare dată, deşi articolele erau cam aceleaşi mereu, însă el ştia că atunci când zăream de la distanţă căsuţele din lemn deveneam o fetiţă nerăbdătoare să cobor din maşină şi să le cercetez în parte, în ziua aceea eram tristă fiindcă de ceva vreme se lăsase între noi o tăcere înfiorătoare, ieşirea din oraş era un pretext de a ne regăsi cumva, iar mie îmi era tot mai clar că evadarea asta în lume nu făcea decât să ne adâncească rănile, petreceam ore în şir prin restaurante, prin cluburi, în compania prietenilor, plecam în toiul nopţii la mare ori la munte, goneam pe şosea, fugeam oriunde nu eram singuri, când rămâneam noi doi se lăsa tăcerea şi atât...şi-n ziua aceea am tăcut tot drumul, trecuserăm de Sinaia şi căsuţele din lemn rămăseseră în urmă, nu l-am mai rugat să oprească, mă uitam înapoi cum se depărtau mici, colorate şi ticsite de o lume pestriţă care îmi părea tare fericită, la următorul popas M a oprit fără să-l rog, i-am zămbit şi am coborât din maşină, am trecut prin faţa tarabelor, nu-mi atrăsese nimic atenţia, dar trăiam intens cele câteva minute în care timpul rămăsese în loc şi noi eram din nou fericiţi, acolo printre cergi, mese din răchită, vase din lut...îmi înghiţeam lacrimile, ştiam de multă vreme că despărţirea era inevitabilă, M dispăruse de lângă mine şi nu mi-a fost teamă, când l-am căutat din nou cu privirea l-am văzut venind cu şalul ăsta, m-am refugiat imediat în braţele lui şi i-am promis, plângând, că voi fi mai bună cu el, m-a mângâiat şi m-a privit fără speranţă, „Ştiu, iubita mea, şi eu voi fi mai bun, totul va fi bine, o să treacă...”. Într-adevăr, a trecut mult de atunci, am plecat în viaţă pe drumuri diferite şi acum privesc cel mult cu nostalgie lucrurile rămase de la el, dăruite cu drag, rispite prin casă, genţi, pantofi, haine, bijuterii, fiecare cu o poveste mai lungă ori mai scurtă, zâmbesc şi trec mai departe, îmi amintesc doar uneori, ca acum...pe la trei am mai băut o cafea, mi-am propus să mă mobilizez şi să scriu ceva, mă gândesc de o vreme la asemănarea dintre Ela lui Camil Petrescu şi Odile a lui André Maurois, nici uneia nici celeilalte nu i se poate imputa infidelitatea rămasă în stadiul de ipoteză obsesivă, în lipsa probelor. Am stabilit, voi scrie în următorul articol despre infidelitate şi despre cum te macină dilema de a-l acuza pe celălalt când raţiunea şi indiciile te ghidează către un adevăr pe care ţi-l doreşti infirmat iar tu speri că rezistenţa amintirilor vă va reuni. Aşadar am căutat în bibliotecă cele două cărţi şi dintr-una a picat o floare de gladiolă presată cine ştie de câtă vreme între pagini. Obişnuiesc să fac asta, păstrez prima floare oferită de un bărbat, M mi-a dăruit prima oară lalele, G mi-a adus ghiocei, şi-acum mă minunez cum a găsit el ghiocei la jumatea lui decembrie, au ţinut două săptămâni, mirosea toată încăperea a pădure, gladiola asta e dintr-un buchet de la Tudor, ţin minte că m-am pomenit la serviciu cu o ţigăncuşă din piaţa de flori pe care o plătise să-mi aducă cel mai frumos buchet împreună cu o scrisoare...era tare frumuşică şi isteaţă ţigăncuşa, încântată că face un comision aşa inedit...nu mai ştiu nimic de el de câţiva ani, s-o fi plictisit să se tot ţină după fundul meu with no chance...a avut o voinţă admirabilă, recunosc!

2010-02-15T11:42:00.000-08:00

2010-02-15T11:41:00.000-08:00

What I Dislike About (Some) Women:

2010-02-14T05:25:00.000-08:00

1.Informarea cu titlu de raport lunar lamentat sau jeluit (depinde de la caz la caz) despre situaţia pre, during or post period. Încă mă străduiesc să surprind resortul psihic în virtutea căruia anunţul glorios „mi-a venit!” se cuvine a fi auzit de toţi ghinioniştii aflaţi în jurul tău când eşti „pe stop” (nici asta nu pricep, stop la ce?!...face it, ladies, there are always options, it is worth being a woman!). Nu văd de ce ar fi necesar să aflu ce se-ntâmplă în fundul altcuiva, intimitatea în acest context se împarte cel mult la doi.
2.Discuţiile stupide, însoţite de comentariile aferente interminabile despre dietă, regim de slăbit, schimburile de reţete, calculul bulversant până la halucinant cu privire la consumul caloric, ah, ce mă fac, nu mă pricep, oare asta înseamnă că nu voi participa la discuţiile între fete şi n-o să fiu niciodată populară?...So, thank you, Jesus, mom and dad că mi-aţi dat gene bune, I’m so happy, I love chocolate, snacks, pizza, şniţel de pui, ciorba de perişoare, ardei umpluţi, sarmăluţe, tocăniţă şi revista Good Food!
3.Forma slipului prin haine mulate sau, absolut penibil şi dizgraţios, chilotul la vedere din pantalonii cu talie joasă, exemplul cel mai elocvent de neglijenţă şi ostentaţie cu efect invers, am văzut bărbaţi care-şi întorc privirea de la o asemenea imagine vulgară!
4.Vizionarea epuizantă a albumelor cu fotografii de nuntă şi botez, cu care te pomeneşti subit în braţe fără a-ţi fi exprimat curiozitatea, fără şansa de a scăpa din încâlceala explicaţiilor genealogice ca şi cum ţi se face o favoare că afli despre tot neamul naşului sau socrului mare la o nuntă la care nici măcar n-ai fost invitat...who cares, anyway?!
5.Lipsa de măsură, infatuarea, bârfa, invidia, indiscreţia, milogeala şi plânsul cerşetor, ipocrizia, accesele de gelozie.
6.Colindatul prin magazine fără ţintă şi finalizare, ore în şir, până la limita epuizării şi anulării oricărei plăceri. Gradul de suportabilitate a unui astfel de supliciu îl estimez la cel mult o oră, după acest prag simt că mă copleşesc hoardele care mişună în virtutea inerţiei prin templele consumului, am senzaţia că se dărâmă rafturile pe mine şi că mă sufoc printre conserve, detergenţi, păpuşele din plastic care urlă programat „mamaaa, tataaa, papaaa”. De altfel, îmi repugnă ideea de supermarket, prefer să merg în piaţă, nu sufăr de snobism. Dacă civilizaţia înseamnă a te târî prin mall-uri şi supermarket-uri la sfârşit de săptămână pentru a-ţi consuma energia în isteria cumpărăturilor, înseamnă că sunt cam dezintegrată din peisajul urban! Într-una din sporadicele vizite prin Carrefour m-am intersectat cu o amică pe care n-o văzusem de ceva vreme, încântată la maxim de revederea într-un cadru aşa de popular, după pupăturile de rigoare (ah, ce oroare!), mi-a trecut în revistă lista tuturor cunoştinţelor comune detectate la momentul acela în magazin, „...dacă te grăbeşti o prinzi din urmă pe Doiniţa, am văzut-o intrând la cosmetice, bărbat’su e la mezeluri, Mihaela de la BCR e pe la dulciuri, e şi Denisa pe-aici, cum care Denisa, colega noastră din liceu, noroc cu supermarketurile astea că ne mai întâlnim şi noi, hai să-ţi spun noutăţile....”. Am avut o migrenă cumplită în după amaiaza aceea, ca după fiecare asemenea incursiune în universul paralel al marilor magazine. Când am chef să-mi cumpăr haine sau pantofi sau orice alt produs nealimentar, mă hotărăsc pe loc, ştiu dacă ceva mi se potriveşte şi nu ezit, nu agreez compania „fetelor” în asemenea context, singura cu care intru în magazine mai des e Marie, când mâncăm în oraş sau ne întâlnim la o cafea obişnuim să aruncăm o privire prin magazine, dar Marie este extrem de franţuzită şi are un bun gust desăvârşit, o eleganţă naturală, cu ea nu mă plictisesc. Ah, şi mai am o prietenă cu un simţ estetic deosebit, expertă în decoraţiuni interioare, povesteşte cu aşa pasiune încât îţi captează pe loc interesul.

Mă gândesc la ce ar mai fi de adăugat, uneori firea umană pusă pe tapetul cotidian ne oferă, din nefericire, un spectacol derizoriu...

2010-02-14T04:55:00.000-08:00

2010-02-12T12:37:00.000-08:00

2010-02-12T04:40:00.000-08:00

Te răzbuni pe mine superficial, brutal şi frust fiindcă ne despart câteva sute de kilometri şi nişte ani, în timp ce sufletele noastre coincid şi strălucesc exploziv într-o lume absconsă. Te străduieşti să-ţi compensezi absenţa consumându-ţi masculinitatea în paturile unor necunoscute pe care le atingi de la distanţă, sterilizând obligatoriu locul faptei cu whiskey single, ca să nu rămână nici o pată în inimă, nu se pune la socoteală când te îneci în alcool, e ca şi cum nu te-ai putea împotrivi, a doua zi eşti treaz şi imaculat, îţi spui că nu s-a întâmplat nimic, eu sunt tot iubita pe care nu-ţi permiţi s-o pierzi fiindcă nu o posezi încă definitiv, te distrugi încercând să îţi menţii echilibrul, faci eforturi epuizante să nu te clatini şi te sprijini de mine ca de ultimul refugiu din calea ta...mă iubeşti trist, cum ai iubi ceva de pe urmă, mă întrebi privind în gol de ce zboară fluturii în zig-zag iar eu iţi răspund ca să nu se lovească de îngeri, când ai nevoie de mine te simţi ca şi cum ţi-ai călca pe mormânt, iar cuvintele îţi sunt cifre alungate din rai, sunt regina întrebărilor tale şi îţi prind din zbor iluziile ca pe nişte frunze rătăcind în bătaia vântului, mă întreb uneori care din noi are o predispoziţie mai intensă pentru cauze pierdute, iubirea noastră e un copil nelegitm, îl pasăm de la unul la altul, la câte un sfârşit de săptămână şi ne minunăm de cât de reuşit e copilul nostru din flori...ah, te voi renega într-o bună zi, baby, nu mai e mult până îţi voi trimite sentinţa de exil prin mail, ţi-am fixat un deadline şi, cum sunt sigură că nu-ţi vei îndeplini target-ul, începi să ma calci pe nervi, merg în pierdere cu tine în afacerea asta, ma gândesc să reziliez contractul pe care l-ai semnat cu organul vital înmuiat în whiskey...creierul, baby, despre el era vorba, creierul tău fabulos care încă mă ţine pe loc, doar pentru că e oglinda care mă reflectă fidel!

2010-02-12T04:37:00.000-08:00

2010-02-12T04:34:00.000-08:00

O vreme mi-am reglat inima după ritmul inimii tale

2010-02-11T03:50:00.000-08:00

Mi-ai spus cândva că există idei cerşetoare şi mi-ai implorat mila pentru ideea că exişti. Dansasem toată noaptea, tu mă urmăreai de la distanţă, învăluindu-mă în fum de ţigară şi abur de alcool, e drept că rochia mea neagră ca de smoală, deşi până-n pământ, avea un decolteu destul de frivol ce trebuia acoperit, de bună seamă, s-a îngrijit de asta fiecare partener al meu de dans care m-a strâns în braţe în timp ce îţi zâmbeam rece de după umărul lui, absentă şi extaziată, eram într-o dispoziţie cam euforică, ochii mei aveau culoarea whiskey-ului, habar n-am ce culoare, dar îi simţeam strălucind în întuneric...îţi simţeam în aer parfumul, mă ştiam acaparată de privirea ta devoratoare sub care flirtam cu bărbaţii seducători din seara aceea, îmi zâmbeai îngăduitor, ca unui copil căruia îi laşi libertatea să se joace o vreme printre străini, ştiind că nu îşi va mai revedea partenerii trecători, o dată sfârşit timpul rezervat distracţiei te-ai ridicat de la masă şi mi-ai oferit braţul de care mi-am agăţat degetele grele de inele, amintindu-mi, ca prin vis, că îmi doresc să fiu a unui singur bărbat. Ne-am îndreptat către casă spre dimineaţă, treceam prin pădure ca printr-un tunel care se prăvălea peste noi, mă cuibărisem pe bancheta din spate şi ţi-am spus în somn că sunt iremediabil îndrăgostită de tine. Îmi amintesc că m-ai purtat în braţe pe sub merii înfloriţi, „Îmi e dor de tine, ţi-am zis, îmi va fi şi atunci când cîmpurile vor arde cu macii în flăcări, când frunzele căzute vor parfuma pământul şi când zăpada îi va pansa ranile”. „Delirezi, iubito, eşti tulburătoare când bei peste măsură, am chef să te iubesc devastator şi să-ţi scot din minte toţi bărbaţii la care te-ai putea gândi vreodată”, mi-ai spus. M-am trezit după prânz în aroma cafelei pe care mi-ai adus-o discret, nu-mi amintesc gustul tău din noaptea aceea, te-ai aşezat pe marginea patului şi mi-ai zâmbit cu o tristeţe sfâşietoare, „Ce s-a întâmplat?”, te-am întrebat, „Te-am iubit azi-noapte cu sentimentul că am strivit un fluture, mi-ai răspuns. M-am speriat şi-am vrut să fug de tine, semn că vreau sa fiu cu tine cu disperare. Încă mai vreau să fug, ceea ce înseamnă că voi face totul să te am. Să te am toată şi să te păstrez pentru totdeauna”.
Nu-mi amintesc gustul tău din noaptea aceea, dar ştiu că a doua zi am băut cea mai amară cafea de până acum.

E un gol înăuntrul meu şi încerc să-l umplu prin cuvinte care-mi îmbracă dorinţele. Şi nu-mi găsesc liniştea şi mă chinui cumplit atunci când simt cum cresc monstruos înăuntru şi nu pot să mă eliberez singură de mine şi de ele. De-asta am nevoie de tine: că numai tu poţi să faci ceea ce eu nu pot face – să-mi primeşti cuvintele, să le iei şi să le desfaci până le pătrunzi miezul…acolo unde e trupul meu şi sufletul meu şi mintea mea şi-n dorinţele mele să vezi singura femeie de pe pământul ăsta, care îşi doreşte lumea neîngrădită, viaţa nesfârşită în care, trăind, să fii tu cel mai puternic şi mai bun bărbat, că numai eu pot să fac ceea ce tu nu poţi face – să doresc dorinţele tale, să le ghicesc, să le adun acolo-năuntru, să le las să crească frumos şi să încerc să-ţi spun în cuvinte ceea ce tu ai vrea să simţi şi să ştii, şi iarăşi mă rotesc şi mă afund şi cad, că şi tu te chinui şi nu ştii ce-ţi doreşti, de-asta cuvintele mele sunt atât de confuze şi sfărâmate, aruncate aşa, ici-colo, fiindcă nici tu nu-ţi aduni dorinţele toate deodată şi pe mine mă doare de două ori: că tot ce spun eu nu va fi niciodată întreg şi împlinit şi că, din pricina ta, nici tu nu vei fi vreodată împlinit. Şi iarăşi mă-nvârt în loc şi mă lovesc de noi doi: că mă vrei cu disperarea aia răzbunătoare prin care să stăpâneşti din mine ceea ce nu poţi stăpâni din tine, deşi nu vrei să recunoşti şi te-nfurii şi arunci şi tragi după tine tot ce-ntâlneşti în cale şi izbeşti cu pumnul în masă şi eu plâng şi te privesc împietrită-ntr-un colţ şi mă las în jos, pe peretele rece şi plâng încet, cu genunchii în palme, iar ca să mă-mpaci mă ridici uşor şi mă iei şi mă iubeşti o noapte şi eu n-am încotro şi te las să crezi că mi-e bine şi tu iaraşi nu ştii că n-am ajuns nicăieri noi doi şi că nu vom ajunge vreodată: că te opreşti mereu şi încetezi să-ţi doreşti, când eu cer mai mult şi-ţi spun strălucind că suntem aproape, hai, încă un pic şi vom fi nemuritori, numai tu poţi atinge ultima dorinţă, ajută-mă să-ţi spun în cuvinte tot ce vrei tu să spun, că suntem aproape, dar apoi mă vezi că sunt frumoasă şi lângă tine şi uiţi şi ţi-e uşor să mă iubeşti o noapte şi ţi-e uşor să crezi că sunt numai eu pe pământ, doar a ta, una singură şi nu te uiţi în jur să vezi că tot ce te-nconjoară e tot ce tu nu eşti şi nu vei fi vreodată.

Eu?!...eu pot fi tot ceea ce-mi doresc să fiu şi pot pătrunde-n fiece lucru, mă strecor uşor şi-ţi perind lumea toată pe dinainte, cu mine deodată, doar-doar te vei uita la ea, dar tu?!...tu mă iubeşti pe mine şi-atât...nu sunt decât o femeie şi-ţi şoptesc în întuneric şi-mi spun: Do you realize, baby? There’s no cure for desire…there’s no cure for love!

2010-02-11T03:49:00.000-08:00

2010-02-11T03:44:00.000-08:00

2010-02-07T08:36:00.000-08:00

A. nu m-ar apela niciodată cu Băi, gagico, el e un gentleman, sunt sigură că într-o bună zi se va înfiinţa în faţa uşii, făcând o reverenţă până la pământ şi prezentându-mi ca trofeu, pe o tavă din argint, manşonul şterpelit la metrou de gitanul mărunţel. Drept răsplată i-aş face câte o tartă cu vişine în care aş strecura câte un răvaş codificat şi mi-aş da întâlnire cu el în rochie de seară cu spatele gol, am merge la teatru, iar la ieşire ne-am plimba pe sub luna de cleştar, eu m-aş înfiora la adierea brizei de seară şi m-aş strânge la braţul lui, iar el, ca un gentleman, şi-ar scoate fracul şi mi l-ar trece peste umerii de porţelan...mi-aş scrânti voit glezna doar ca să mă poarte-n braţe, l-aş trimite în misiuni de căutare a celor mai frumoase flori de câmp, aş ieşi cu el la săniuş, m-aş rostogoli din vârful pârtiei ca un bulgăre doar aşa, ca să mă caute îngrijorat prin zăpadă, aş sta cu el lângă foc şi mi-ar turna din vinul de Chianti, l-aş lăsa să mă adore, să-mi prepare cafeaua la ibric şi să dea fuga la patiseria din colţ după croissant-uri şi brioşe, în timp ce eu l-aş aştepta cuminte în somn, i-aş da voie să-mi împletească părul şi să-mi scrijelească numele pe gât cu buzele îmbibate în şoapte discrete, l-aş lăsa să mă ţină de mână şi să mă plimbe până la capătul lumii, să mă modeleze ca pe o păpuşă din lut, să stoarcă lichiorul din praline pe sânii mei şi să-mi lingă rănile, să erupă în prezenţa mea prin toţi porii, să-mi ceară tot şi să-i dau tot...Va fi în stare să facă asta, ştiu bine. But as long as my name is Natasha sunt doar o gheişă decorativă într-o vitrină de lux, mă priveşte când şi când, în trecere, ezitând, încă, să spargă geamul, de teamă să nu mă rănească vreun colţ de sticlă ajuns din întâmplare prin zona inimii. I-aş spune să nu-şi facă griji, o gheişă nu plânge, când îşi pleacă graţios capul, îşi strânge lacrimile-ntre picioare, ca să alunece stăpânul inimii ei mai uşor în paradis!

2010-02-07T08:34:00.000-08:00

2010-02-07T08:33:00.000-08:00

2010-02-07T08:32:00.000-08:00

2010-02-06T11:18:00.000-08:00

Primeşte-mă la tine, te rog, copil drag –
Mă rugai dintre cărţi, răsfoind câte-o filă –
Mi-e dor de sufletul tău şi mi-e dor să ţi-o trag
Între zâmbet şi lacrimi, între poftă şi milă!

Am intrat în sufrageria sufletului tău pe tocurile de 15 cm ale pantofilor verzi cu ştrasuri aurii, purtam o geacă scurtă din piele roşie strânsă pe talie şi rochia din catifea verde-leuştean cu tutu brodat, m-am instalat în fotoliul tău preferat de lângă fereastră, lăsând la vedere trandafirii din dantelă pictaţi pe picioare, nu te grăbeai, mă priveai din uşă, ţi-ai aprins o ţigară, concentrat şi contrariat totodată, mi-ai zis Băi, gagico, iar te joci, astă seară arăţi ca o prinţesă vintage, sunt cam încurcat, nu ştiu ce să fac cu tine, mai că nu te-aş fute, mai degrabă te-aş pune-n ramă şi-aş dormi cu tine la căpătâiul patului, de cele mai multe ori nici nu mi te pot imagina goală, uneori când muşc din tine simt cum îţi curge sânge din suflet şi tare mă tem c-o să-mi găsesc sfârşitul înecat în pizda ta mică şi strâmtă ca de păpuşă de porţelan!...Am închis ochii şi mi-am trecut degetele prin păr, îmi rămăsese un fluture agăţat din timpul zilei, se intersectase în zbor cu agrafa glamour în sute de pietricele colorate, care în amestecul lor pastelat compuneau, ca să vezi, tot un fluture şi cred că se produsese între ei o dragoste la prima bătaie de aripi, mă irita cumplit chestia asta, mai ales fiindcă cel de-afară tot încerca să-mi seducă fluturele care-mi prindea părul, aşa că am pus capăt brutal acestei escapade cu accente de fetişizare, l-am strâns în pumnul drept şi ţi-am zis Uite, o să-ţi fac un număr de magie, l-am strivit muşcându-mi buzele în timp ce mă lăsasem în jos, agăţată de tine, cu genunchii desfăcuţi, mi-am vârât mâna cu fluturele pe sub catifeaua rochiei şi-am desfăcut degetele, le-am lăsat să alunece Vino să vezi, te-am chemat, ajută-mă, fluturele ăsta idiot îmi face probleme, cred că şi-a luat zborul şi l-am pierdut pe sub volane, Da, iubito, cred că ai dreptate, al naibii ce deştept e, a găsit el prin găurile tale porţile de acces în paradis, va trebui să mă iau după el ca să-l scot de-acolo, altfel ţi se va topi între picioare şi-o să faci copii cu un fluture, dă-l încolo, hai mai bine să facem o plimbare prin grădină, o să te leg de nucul ăla de la poartă şi-o să ţi-o trag până fac din tine dulceaţă!...
…hmm, aprinde-mi o ţigară, te rog, mi-ai citit fabulos de senzual şi m-am erotizat aşa de tare că am juisat deja, vezi ce-mi faci, tâmpitule, n-am şi eu parte de un futut normal cu tine, iar m-ai lipit de-o pagină în carte, hei, întoarce-te, nu mă lăsa, unde pleci, nu mă-nchide aici…te rog, ajutorrr!

Uneori mă cumperi cu flori, alteori cu pietre preţioase, cu câte-o cină la lumina lunii sau cu o noapte într-o cameră de lux cu vedere la mare şi uneori cu cărţi. Când mă cumperi cu cărţi mă vând cel mai ieftin: ştiu de la început că pui preţ pe cuvintele mele şi nu pe trupul meu, iar cuvintele mele sunt tare ieftine atunci când îţi cauţi sufletul în zadar. Ar fi păcat să te las să te chinui în aşteptarea preţului iubirii, aşadar ridică-mi un templu din cărţi, închină-te cuvintelor mele şi vei căpăta linişte pentru o noapte, revino şi mâine dar după prânz, dimineaţa mă refac din cenuşa cuvintelor mele ca o pasăre prăbuşită în timpul zborului de agrement, pe care ţi-e teamă s-o ţii prea mult în pat ca nu cumva să îţi facă un ou de aur şi să înnebuneşti de atâta bogăţie.

2010-02-06T11:08:00.000-08:00

2010-02-06T11:07:00.000-08:00

2010-02-06T11:05:00.000-08:00

2010-02-05T04:57:00.000-08:00

Îmi adusese flori – trandafiri galbeni, palizi ca obrajii mei când mi-am dat seama că e un străin. Mi-a sărutat vârful degetelor uşor, elegant – un nobil desăvârşit; eu eram îmbrăcată de seară-n mătase neagră – alunecam ca o vrăjitoare-nălucă. Mi-a cuprins talia cu braţul stâng şi m-am uitat într-o doară peste umărul lui: străfulgeraseră prin pereţi raze de lună şi mi-au dat lacrimile de-atâta lumină, nu mi-a mai ajuns aerul şi m-am smuls din îmbrăţişarea lui de gheaţă: De ce dracu’ nu-mi aduci niciodată flori de câmp? De câmp, măăă!...am urlat la stele şi m-am auzit până-cer, am căzut lângă uşă, rezemată de brazi amărui...Mă-necam în lacrimi şi i-am zis, fără putere în glas: ...vroiam flori de câmp, să simt cum le plouase Dumnezeu, atâta tot, nu-mi plac florile de seră...
...şi mi-a fost aşa, dor de mama, aş fi vrut să dorm lângă ea, să-mi împletească părul cu degete subţiri şi să-mi scoată din cap tot ce-mi intrase-n viaţă. Şi-am alergat la ea, să-mi spună de ce m-a ales dintre toate sufletele, să am atâta otravă-n mine?! Că, nu vezi, i-am zis, uneori simt că te pierd, şi dacă te-aş fi avut cu mine mereu poate că mi-ar fi plăcut viaţa!
Ce s-a mai mirat mama atunci, mi-a mângâiat ochii şi m-a strâns în braţe tare de tot, ca să nu mă rătăcesc, deşi nu-nţelegea ea de ce plângeam.
...aşa l-am pierdut pe dumnezeul meu de pe pământ...Şi ce mult aş fi vrut să fiu în clipa aia un măr parfumat: când vor muşca bărbaţii, să ştie că sunt sânii mei otrăviţi; că doar iadul mi-a mai rămas, de nu m-am înţeles cu mine!
...se aprinde focul în noi: fierbinte, ne răscoleşte, roşu, încins, pe toate părţile ne arde. Şi noi – ca frunzele căzute: ne e dor să fim călcaţi în picioare, că ne e dor de iubire. Şi noi – ca frunzele uscate: ne mistuie jarul toamnei. Un colţ de lup pribegit rânjeşte la Lună...e ceaţă...lupul se va ospăta cu florile de seră...iubitule, eu sunt lupul acela, ia aminte!