150 de paşi. Atât am numărat din dreptul ultimului copac pe care l-am lăsat în urmă. Îmi amintesc pentru că de acolo am uitat. M-am oprit la 150. Atât am reuşit să număr. Mai departe mi s-a părut imposibil, infernal, îmi venea să plâng şi mă gândeam că sunt aşa aproape de casă şi totuşi nu ştiu de-o să ajung. Pe alee câteva fetiţe jucau şotronul…tot sar şi eu din pătrat în pătrat şi tabla se măreşte întruna, deformată, interminabilă, nici culorile nu le mai disting…salt de pe un picior pe altul şi rochia mi se învârte ca o floare de foc sub oglinda cerului în care mă privesc arzând, colierul de lacrimi se topeşte pe gât şi-mi intră în carne, decupând o gaură ce soarbe lumina. De la o fereastră Lady Gaga îl strigă în boxe, contorsionat şi frivol pe Alejandro, iar cerul se învârte ca un carusel colorat ostentativ, pătat cu violet în locul soarelui de care mi-e dor.
În jurul meu dansau copacii şi mă uitam în urmă, ca-ntr-un tunel îngust şi departe. În secunda aceea s-a ridicat cortina iar eu am făcut un pas înainte. “Ce vrei?” “Hmm, nu mai pune întrebări agresive şi abisale, dacă nu-ţi convine ignoră-mă!” “Daca tot eşti într-atât tentat de abis, consideră-mă o gaură neagră şi pierde-te definitiv în mine, mai bine igoră-mă tu, ca să nu te mai tentez. Hai, ştiu că poţi, o să reuşeşti, mereu ţi-am admirat voinţa.” “ Nu pot şi nu vreau. Nu îmi propun asta. Mi-e drag de tine.” “Ai dreptate, ar fi un ţel mult prea înalt iar eu prea măruntă. Nici măcar ignorată nu merit a fi.” “Eşti dată-n pizda mătii, ca de obicei! “Iar tu eşti dat uitării, nu te mai uita prin gaura cheii, am astupat-o cu gumă de şters şi mestecat visele, n-ai ce vedea, eşti în urmă şi departe, nu mă poţi ajunge iar eu nu mă mai întorc.”
Uneori vorbeam cu Adam. El era ecoul meu. Acum nici măcar ecoul nu mi-l aud. Mă uit prin viaţă ca printr-un album cu poze şi mi-e dor din urmă. Andrei m-a ţinut prima dată de mână. Aveam 15 ani şi muşcam crud din vacanţa de vară, mânjită de gustul zemos al începuturilor de care râdeam delirant încă de pe atunci. Eram o ştrengăriţă, purtam cei mai cool blugi negociaţi cu un polonez în piaţa veche a oraşului, ochii îmi sticleau de poftă, mă plimbam cu Andrei pe sub copacii verii, “N-ai să mă uiţi, aşa-i?!...”, mi-a spus în seara când mi-a luat mâna într-a lui iar eu m-am simţit nepământeană, dansând într-un vertij pe sub cerul mozaic…Acum Andrei e terfelit de ziarele care-i compromit imaginea în urma unui divorţ scandalos, isteric şi murdar. Ne-am întâlnit pe stradă. Mi-a sărutat mâna pe care atât de mult în urmă mi-a ţinut-o într-a lui. “Mai ştii?” “Da, şi mi-e dor…” “Ce faci când ţi-e dor şi simţi că te sufoci şi-ţi vine să plângi că ştii că n-ai nici o putere deşi ai atâta dorinţă în tine?” “Vrei să-ţi arăt ce fac?” “Da, arată-mi!” “Vino cu mine!” Am mers împreună, ţinându-ne de mână, înfriguraţi şi complice, am coborât scările infernului, “Să nu-ţi fie frică”, mi-a zâmbit Andrei, trist…în întuneric, s-a oprit pe o treaptă şubredă, şi-a descheiat cămaşa Gentlemen’s Corner, albastră, din bumbac fin şi atunci am văzut însemnele stigmatului, impregnate în dreptul inimii, cu fierul înroşit. Locul se cicatrizase, ai fi zis că e un tatuaj bine lucrat, dar eu ştiu că la fiecare privire în urmă rana se dechide şi curge viaţa prin ea. „Cât anestezic torni de obicei?” „Când îmi vine să urlu de durere, cam o jumătate de zi, dacă nu-mi ajunge mai fur şi din noapte cu câte-o pizdă tânără şi superficială, dimineaţa vărs până scot toată otrava din mine şi totul revine la normal. N-ai să mă uiţi, aşa-i?...”, mi-a spus abia şoptit, iar eu mi-am retras mâna încurcată în colierul de lacrimi topite pe gât. „Nu ştiu, lasă-mă, vreau să plec, du-mă afară, vreau la lumină!”, i-am strigat speriată, trăgându-mă înapoi, abia îmi ţineam echilibrul pe treptele-nguste, „N-ai să mă uiţi, nu poţi face asta!”, în timp ce striga ameninţător am văzut cum rana se deschide ca un hău şi am fugit pe scări, l-am lăsat în urmă, în hohote de râs isteric, lipit de peretele inimii, „Găseşte singură ieşirea, dacă eşti în stare, fugi cât mai ai o şansă, eşti vulnerabilă, tu nu vezi...n-ai ce căuta aici, atâta vreme cât oscilezi nu poţi fi ademenită, locul tău e în lume, la lumină, ieşi o dată, dispari, dispari!”...
151 de paşi. 152...153...Mă îndrept spre casă.