Puppet

E totul prea rotund. Deasupra nu e decât rotund înalt şi simt cum peretele sticlos îmi fuge de sub tălpi. Nu pot să văd nimic, oricât aş vrea şi-mi vine să urlu de durere, că, uite, mi-au rămas mâinile-ntre pereţii ăştia înguşti şi n-am cum să mă mai agăţ de ceva. Mi se vor lungi braţele, uriaşe, subţiri şi mă voi rupe acolo unde mă aşteaptă adâncul. Îmi pare doar rău că n-o să te mai pot îmbrăţişa, mă voi târî prin întuneric, cu durerea după mine, lovindu-mă de ziduri, fără să am cu ce le dărâma.
...auzi cum clipoceşte apa prin pereţi, prin mâinile prinse ca-ntr-un cleşte de gheaţă?!...să merg mai departe...Ah, cum mi-au ţintuit picioarele şi ce-o să mă fac dacă-o să-mi rămână tălpile între pietre, ca de smoală lipite, să nu le mai pot trage după mine în ceruri?!...Desigur, prea multe noroaie-au cunoscut şi nu mai sunt demne să urce treptele raiului, dar aşa păţim toţi şerpii care otrăvim fântânile şi nu ieşim nicicând la suprafaţă.
...şi ce furtună!...tare mă mai biciuie vântul şi trebuie să mă aplec în toate părţile să-mi culeg zdrenţele împrăştiate prin nisip. Vai, ce singură sunt aici sus, doar cu corbii care-mi croncăne a moarte deasupra creştetului şi cerul geme ameninţător de negru! Le voi arăta că nu mi-e frică, o să râd până când glasul mi se va preface în tunet şi se vor teme ei de rânjetul meu îngheţat. La urma urmei, ce-ar putea să-mi mai facă? Ochii deja mi i-au ciugulit ca pe două boabe de mac otrăvit, inima mi-au zdrenţuit-o în bucăţile după care mă tot aplec să le adun la un loc fără a reuşi vreodată, dar asta e soarta păpuşilor de cârpă de la marginea câmpului, să vedem cum începe noaptea mai devreme în cer, să ne jelim blestemul prin furtuna de tămâie, să colindăm sufletele celor ce se tem de noi, fiindcă de ei se tem când rătăcesc pe drumuri neumblate.
...am avut o mie de chipuri şi n-am mai apucat să mă prefac în toate...