Rimbaud golanul

„Detest şi iubesc suferinţa. Suferinţa pentru nimic, doar pentru suferinţă, pentru a potoli o sete, pentru a lua mai bine cunoştinţă cu sine, pentru a simţi că trăieşti. Am izbutit să fac ca din spiritul meu să dispară orice speranţă omenească. Asupra oricărei bucurii, ca s-o sugrum, m-am aruncat cu saltul neauzit al fiarei sălbatice. I-am chemat pe călăi, pentru ca, pierind, să le muşc patul puştii. Am chemat urgiile, ca să mă-năbuş cu nisip, cu sânge. Nefericirea a fost Dumnezeul meu. M-am tolănit în noroi. M-am uscat în aerul crimei. Şi i-am jucat renghiuri grozave nebuniei. Da, ochii mi-s închişi la lumina voastră, sunt un prost, sunt un negru. Nu pricep legile, n-am simţul moral, sunt o brută, vă-nşelaţi! Am să dezvălui toate misterele: mistere religioase sau naturale, moarte, naştere, viitor, trecut, cosmogonie, neant. Sunt un maestru în fantasmagorii! Ascultaţi! Trebuie să ajungem la necunoscut prin dereglarea tuturor simţurilor. Suferinţele sunt enorme, dar trebuie să fii tare, să te fi născut poet, iar eu m-am recunoscut poet. Greşit se spune: gândesc. Ar trebui să se spună: sunt gândit. Eu e altcineva. Cu atât mai rău pentru lemnul care se trezeşte vioară. Trebuie să facem sufletul monstruos. Poetul devine vizionar printr-o lungă, imensă şi sistematică dereglare a tuturor simţurilor. Toate formele de dragoste, de suferinţă, de nebunie; el însuşi caută, epuizează în el toate otrăvurile, nepăstrându-le decât chintesenţele. Inefabilă tortură, în care are nevoie de toată credinţa, de toată forţa supraomenească, în care devine între toţi marele bolnav, marele criminal, marele blestemat şi supremul savant! Căci ajunge la Necunoscut! Şi chiar dacă, până la urmă, înnebunit, şi-ar pierde înţelegerea viziunilor, le-a văzut...întoarce cu bună ştiinţă spatele oglinzii. A trăi fără a te privi trăind, fără a te privi murind, fără a te vedea căutând indiferent ce, inclusiv pe Dumnezeu, iată mântuirea! Neştiind nimic din ce trebuie să ştiu, hotărât să nu fac nimic din ce trebuie să fac, sunt condamnat dintotdeauna, pentru totdeauna. Este cu neputinţă să trăieşti cu raţiunea, dar e cu neputinţă să trăieşti fără raţiune. Nu poţi trăi cu credinţa, dar nu poţi trăi fără credinţă. Simt că devin o operă fabuloasă. Am găsit în cele din urmă că dezordinea spiritului meu e sacră. Îl aştept pe Dumnezeu cu lăcomie, sunt dintr-o rasă inferioară din veac.
Lucrul cel mai deştept e să părăseşti acest continent prin care dă târcoale nebunia. Realul garantează adevărul visului. Sunt înapoiat pământului cu o datorie de căutat şi realitatea aspră de strâns în braţe. Văd urmarea! Înţelepciunea mea e la fel de dispreţuită ca şi haosul. Ce e neantul meu pe lângă stupoarea care vă aşteaptă? Sunt o bestie, sunt un negru, dar pot fi mântuit!”