Nocturnă

Pe malul celălalt se iveau zorile. De mult îmi doream să trăiesc ziua, dar, între cele două pământuri, apa îmi îngheţa tălpile şi mereu alunecam pe pietre sticloase...pe malul meu, pâcla deasă şi rece mă sufoca, îmi intra până-n oasele albe şi scârţăia înăuntru, în jurul meu ţiuia a pustiu...
Doar eu, între două margini de lume, şi ce să fac dacă aerul e umed, cu miros de fum şi de brad şi mi se face aşa, dor de tot ce n-am cunoscut şi parcă l-aş şti dintotdeauna?!...foşnea pădurea în jurul meu, mi-era teamă de glasurile ei de frunze ude, picura încă ploaia neuscată din crengi şi-am zis să fug dincolo, să trăiesc măcar o zi, de la început până la apus...Ea nu m-a lăsat, m-a tras înapoi, în hăţişuri şi mi-a scorţuit chipul cu coajă groasă, aspră, de cenuşă, mi-a scrijelit obrajii mai adânc, cu crengi tăioase şi mi i-a încins apoi în răşină fierbinte, amară, m-a înmugurit deodată în verde, în vârful crengilor şi m-a atârnat în suliţele-mplântate în cer...Doamne, ce bine era! Simţeam cum mă usucă vântul, ca pe o tămâie şi mă împrăştie peste Ea toată şi mi-am închis ochii, aşa, ca de fericire. M-am trezit plutind peste apa dintre cele pământuri, pietrele sticloase îmi sfârtecaseră genunchii şi-n loc de sânge ţâşneau valuri groase de răşină fierbinte, amară, care îmi sfăşia carnea, mă ardea şi mă împietrea mai apoi...
Am zăcut mult peste propriul meu trup şi mai târziu am apucat să văd cum îl înghite pământul, lacom, cu multe guri. Am vrut să mă ridic şi mi-am dat seama că mă aflam deja foarte sus, ochii mei erau două scorburi goale, adânci, care-mi ţineau loc şi de inimă; de fapt, inima mea era mai jos, o dată cu picioarele lungi, lungi şi negre, din locul unde pământul mă-nghiţise mai-nainte. Am vrut să-mi desfac părul, de frig, şi m-am încâlcit în crengi, m-au izbit ca nişte bice, din toate părţile...Eram atât de singură, de străină, ca toţi copacii de dincolo de Dincolo. Eram ca ei toţi, pe celălalt mal.
***
Sunt amintiri de pe vremea când am devenit copac la o margine de lume şi m-a durut singurătatea braţelor-crengi după zborul iubirilor ce-şi făcuseră cuib vremelnic între flori înrourate, la fel cum m-a durut picajul dezorientat şi amânat prin aer al fiecărei frunze, parcă sperând să-şi întârzie întâlnirea cu pământul inert şi închis ca un oblon peste cerul întors cu faţa în jos. Amintirile mele sunt trăirile mele, măsurate în intensitatea emoţiilor, gândurilor, atingerilor, unele persistă, altele s-au estompat, intensitatea lor s-a risipit în abur de pădure, energia li s-a topit în aerul rece al nopţilor care au trecut peste ele, nu amintirile mă dor, trăirile mele îmi sunt dragi şi nu mă pot rupe de mine, ele mă compun, fărâma de univers care sunt eu mă apasă, atunci când mă învârt singură pe cerul plin de stele, care mai de care mai strălucitoare şi mai grăbită, nici una nu mă aşteaptă, hei, unde alergaţi aşa, în noapte, de-a valma, rostogolite ca-ntr-un tăvălug de aur, topiţi-mă şi pe mine în cuptorul vostru fermecat şi agăţaţi-mă într-un colţişor pe cerul nesfârşit, poate aşa mă va alege să-i luminez visele când mă va descoperi din întâmplare prin călătoriile nocturne pe bolta înstelată, poate va dori să-i fie perdea la geam petecul de cer de pe care-l privesc şi-i veghez somnul şi-i învălui inima într-o mantie ca o aură ce pulsează în jurul lui. Poate ceaţa se va risipi şi nu mă voi mai clătina pe fâşia de pământ necunoscută, printre nori va răzbate lumina stelelor şi va fi ceasul la care ne vom întâlni în fiecare noapte, când cerul se va deschide ne vom regăsi în clipa noastră magică, unică, irepetabilă, o vom alătura celorlalte clipe din sclipirea stelelor şi clipele noastre vor deveni timp…

dă perdeaua la o parte în noaptea asta, ia-mă în casă… în casa inimii…