Despre socializare într-o zi de lucru

Vorbeam într-una din zilele trecute cu colegele mele despre vestimentaţia medievală de la curţile europene. Ele mă întreabă pe mine pentru că sunt expertă în materie şi pentru că în fiecare zi ilustrez câte un stil printr-o ţinută inedită. Oricum, s-au obişnuit cu excentricităţile mele de imagine şi cu felul foarte funky de a mă îmbrăca, machia şi de a-mi prinde părul. În ziua respectivă purtam o fustă vişinie din piele întoarsă, flamboaiantă, aşa, cu tot felul de catarame, pe cât de largă şi volănată e fusta pe atât de strâmtă pe talie am avut o geacă scurtă tot din piele, o nuanţă mai deschisă, de un roşu mai vital şi înflăcărat, nişte cercei sclipitori, un şal auriu, înfăşurat neglijent în jurul gâtului şi prins într-un colţ cu o broşă cu pietre semipreţioase, nişte ciorapi fumurii cu trandafiri şi, cum altfel, invidiatele mele tocuri. Una din colege a fost de părere că arăt baroc, hai, mă, că nu e barocă, mai degrabă gotică, a zis altcineva, de la asta am ajuns la subiectul fuste cu crinolină şi la culisele mai puţin igienice ale vestimentaţiei de epocă de la curtea regelui Ludovic al XIV-lea, despre cum îşi curăţau doamnele perucile cu furculiţa şi despre amplasarea toaletelor rudimentare pe holurile palatelor grandioase. Apoi am comentat clipul celor de la One Republic la piesa All the right moves, care are un decor fascinant, cu sala de bal luminată feeric şi perechile prinse într-un dans al seducţiei, toate colegele şi-au exprimat regretul că nu au ocazia să îmbrace mai des rochii fabuloase, ah, bineînţeles, în afară de tine, tu ieşi din discuţia asta, tu ai purta orice rochie de seară şi la 8 dimineaţa cu naturaleţe, a fost de părere una din ele, mi-a venit pe loc o idee năstruşnică şi le-am promis că voi organiza un bal mascat la pădure, pe bune, chiar o voi face, cu condiţia să-şi permită orice extravaganţă, oricum e una din fanteziile mele pe care doream de mult s-o concretizez, aşa că să-şi aleagă partenerii, să-şi facă ţinutele şi la vară după ce ne terminăm demersurile elitiste o mai dăm niţel şi pe escapade, ce pizda măsii, doar că acum mă gândesc că şi asta o să fie tot o experienţă decadentă, abia aştept să văd cum o să iasă, hmmm, ce mişto!...Am luat masa cu trei dintre ele, printre care şi draga mea prietenă Marie, mă uitam că aşa, luaţi în ansamblu, cât suntem în anturajul nostru cotidian elitist, suntem nişte creiere luminate, avem afinităţi speciale pentru că ne reuneşte aceeaşi lume perfectă în idealitatea ei, dar mă gândeam la câte drame personale şi-au pus amprenta pe fizionomia şi caracterul unora dintre colegii mei, am avut o mică dilemă, una mică şi trecătoare, dacă nu cumva toţi oamenii cultivaţi merită să rămână singuri. Oare li se cuvine acest drept de a-şi conserva principiile nealterate, moralitatea neprovocată de vreun compromis? Socializarea le confirmă valoarea intelectuală, iar meritele profesionale sunt recunoscute şi consolidate cu atât mai mult în urma contextelor polemice, dispute sau conflicte finalizate cu consfinţirea valorilor durabile, cu rezistenţa şi impunerea ideilor remarcabile în faţa celorlalţi şi victoria asupra sinelui. Relaţional vorbind, însă, parteneriatele provizorii nu fac decât să confirme dureros imperfecţiunea lumii pe care cei privilegiaţi tind să o anuleze prin studiu (reuşind, de altfel, la modul teoretic). Principiile se clatină, edificiile aparent solide sunt demolate în numele iubirii, şi până şi cel mai intangibil şi intransigent intelectual se umanizează până la lacrimi, devenind neajutorat, penibil şi deplorabil prin raportare la grandoarea anterioară, compătimit şi admirat totodată pentru manifestările „normale” de care dă dovadă ca toţi mediocrii cuminţi, sfidat, detestat sau ignorat de iubitul/iubita nedemnă care, profitând că poate specula slăbiciunile celuilalt, îşi dovedeşte (oare cu ce folos?!) puterea de dominaţie ca unic motiv de convieţuire cu un rafinat intelectual, incomod în rest, marioneta perfectă într-o relaţie disproporţionată, în care uneori e modelat ca o figurină de plastilină. Şi se mai întâmplă uneori să ai aşteptări utopice şi restricţii tabuistice în privinţa sexului care e musai să prelungească starea de îndrăgostire, femeile îşi cenzurează instinctele şi erotismul şi eşuează exact acolo unde le stă cel mai bine şi unde au şansa să se reinventeze permanent pentru a face să fie totul nou, e atât de simplu, nu zic să fii aşa de go with the flow încât să ţi-o tragi cu oricine, farmecul vine din felul în care îţi desfaci picioarele şi din cum te întâlneşti unul într-altul cu intensitate. Dacă există şi o poveste de fundal care să lege idila cu atât mai bine, latura senzorială a experienţei erotice se prelungeşte cu cea afectivă, dar e o ipocrizie nu accepţi că prima impresie e cea vizuală, cea care îţi captează retina şi îţi stârneşte atracţia, pofta şi dorinţa de a-ţi simţi partenerul prezent în tine şi când te aşezi pe un scaun şi-ţi încrucişezi elegant picioarele şi când mergi pe stradă şi când simţi că-ţi explodează sânii sub tricou doar la gândul că ai chef permanent de iubitul tău. Revenind la situaţia „ingrată” a unora dintre intelectualii prea dogmatici, care o fi, oare, varianta bună? Solitudinea perfectă sau convieţuirea imperfectă? Schopenhauer spunea că optimismul este doar absenţa informaţiei, păi dacă e s-o luăm aşa, ar însemna că toţi cei singuri ar trebui să fie optimişti doar pentru că sunt protejaţi de inevitabilele diferenţe dintre parteneri…adică, cei implicaţi într-o relaţie sunt pesimişti?!...wow!...cam naşpa…oricum ar fi, eu sunt atipică, nu mi se potriveşte nici o situaţie din astea, oricum e miraculos să descopăr gândurile şi trăirile partenerului meu, fără să-l întreb da’ de ce aşa, da’ de ce acum, nu văd rostul în a pisălogi pe cineva, cred în armonie şi în atracţie, în exprimarea nerestricţionată de protocol, orgolii, prejudecăţi, contabilizarea dovezilor de afecţiune şi generozitate prin care se pune iubirea pe galantar…ei, era aşa, doar o dilemă de-aia filosofică de luat în glumă, viaţa e oricum un lucru mult prea serios pentru a vorbi vreodată serios despre ea, mi-ajung studiile de filosofie şi estetică, nu amestec asta cu viaţa, mie-mi place pasul în doi, adică tot ce se poate face în doi, fără multă teorie, cine naiba mai stă să se gândescă în pat sau la piaţă sau la plajă la Kant, Hegel, Nietzsche şi toţi ceilalţi?!...în drum spre casă m-am oprit pe o bancă într-un parc şi am privit cum se scutură florile care mai ieri erau înmugurite, clipa lor de graţie constă într-un dans coloratat prin aer în timpul căderii libere, plutesc şi e clipa în care se întâlnesc şi mor îmbrăţişate…oare ăsta o fi orgasmul florilor?!...