Adagio

Tare mult te-am iubit! Aşa de mult, că mi-era teamă să nu înnebunesc şi să mă prefac într-o pasăre uriaşă, neagră şi să-mi smulg inima cu gheare încinse-n jeratic.
Pe vremea aia-mi plăcea să-mi baţi cuie de argint în tălpi, în nopţile când luna ne prăfuia în pulbere albă şi-mi venea să m-arunc în cer de uşoară ce eram, ca un duh străveziu! Norii fumegau tăcuţi şi copacii se văitau sub cerul de plumb, într-un cor de călugări întunecaţi, dar eu nu ştiam ce blestemate sunt nopţile cu lună plină şi tropăiam uşor pe podea, cu potcoave de-argint.
Mai târziu mi-ai dăruit o pălărie de vară, cu borurile aşa de largi că-mi umbreau ochii şi-mi spuneai că pentru o clipă străluceau în jeratic. Am râs atunci şi-am zis că nu se poate, că te-au fermecat vrăjitoare de fum, de-asta mă vedeai arzând; dar doi tăciuni aprinşi mă orbeau de fiecare dată când puratm pălăria galbenă şi eu nu ştiam că e stropită cu praf de lună plină, ceruită şi bătută pe margini în cuie de-argint.
Pe zi ce trecea ţi se părea mai mult că alerg şchiopătând prin iarbă şi-am zis că poate sunt o ciupercă de aur sub pălăria rotundă, de-asta arde iarba-n jurul meu, nu şchiopătez nicidecum. Dar nu ştiu cum se făcea că o săgeată de foc îmi spinteca inima şi mi-era sete de aer, aş fi respirat prin iarbă cu nări de aripi şi-aş fi muşcat din lună...simţeam eu că e la mijloc o vrajă, dar nu vroiam să te sperii şi să te pierd. Aşa că râdeam mereu şi-ţi spuneam că frumoasele pădurilor vor să te lege de ele, însă ştiam că pe mine mă fermecaseră nopţile cu lună plină. De-atunci de când le-am privit pe furiş cum se prefac în zâne purtate pe coame de cai sălbatici, cu suflet de pasăre neagră.
Într-o zi am vrut să-ţi spun, ca să ştii şi tu de ce-mi vezi mereu ochii de jar lucind în întuneric. Era spre toamnă şi cocorii mă sfâşiau cu ţipete ascuţite, tăioase, de dor de depărtări şi parc-am simţit eu că-ntr-o zi voi semăna cu ei, să nu pot s-ating cerul nicicând, deşi pasăre...Te-am aşteptat mult, până aproape de seară, pe nisip de mătase, iar când ai fost lângă mine m-am rotit o dată, de două ori, până- nori. Mai sus, tot mai sus de pământ, până ce aerul a fost rece şi n-am mai putut să strig, cuvintele mi-au împietrit în ochi, cu chipul tău...Şi-am vrut să te ating, aşa, pentru ultima dată, dar braţele mele erau pene arse şi mi-a fost groază c-o să mă-nghită lacuri fără fund, că zborul meu nu va fi un dans în cercuri, ci o bătaie scurtă de aripi.
...şi-aşa de mult te-am iubit, că până la urmă m-am prefăcut într-o pasăre uriaşă, neagră, şi mi-am smuls inima cu gheare încinse-n jeratic. Fiindcă te-am cunoscut în nopţi cu lună plină, de toamnă pustie.