Ador vişiniul. Fie în catifea, fie în fructele pârjolite sub soarele verii, fie în petale de flori. Sau în draperii lăsate leneş, anume pentru a răspândi o lumină senzuală, difuză, culoarea gloriei şi a declinului în dormitor. Vişiniul e ca o dâră sângerie încă neînchegată, lăsată de o vară întârziată prea mult, toropită, detronată şi cu mantia sfâşiată, se îndepărtează alene, fără a renunţa la dansul ei regal, fără a se uita în urmă la cei care o plâng şi o petrec cu lacrimi de sânge...Dacă te uiţi în jos mai atent, în joacă, printr-un ochean cu mozaic, sclipitor şi colorat ca un caleidoscop şi-l roteşti convenabil, poţi vedea cum pământul capătă modelul unei vişine putrede, sfredelite de miliardele de viermi dornici să se înfrupte din carnea dulce, uneori, aglomerându-se, ajung să se înfrupte unii din alţii, câteodată, aceia mai sensibili şi pasionali cad într-o dependenţă maladivă de a-şi degusta partenerul într-un deliciu savuros, asta poartă numele de iubire, când muşti din celălalt până la sânge şi ca să nu te doară suferinţa lui muşti şi din tine, lingi, sorbi, striveşti, până ajungi să storci o picătură de sânge, de viaţă, o vişină putredă în miniatură, o copie de natură vie după natura moartă a pământului servit pe fructieră, porţionat la desert. Nu ştiu exact cine sau ce, din când în când, într-o campanie de igienizare, de curăţenie periodică, nu neapărat de primăvară, probabil sătul de spectacolul acesta grotesc ce desfigurează faţa pământului, triază nevertebratele, aleatoriu sau poate după socoteli secrete.
Promit că te las să mă seduci, dacă-mi oferi un coş cu vişine în care să mă amesteci, hai să ne jucăm de-a v-aţi ascunselea, iar dacă mă găseşti printre boabele cărnoase de sânge, te las să mă lungeşti pe masă şi să mă pictezi din cap până-n picioare în amestecul din noi, în culoarea stoarsă din noi, hai, încă suntem vii, încă putem muşca unul dintr-altul, promit să nu doară...tu să nu-mi promiţi!
Abonaţi-vă la:
Postare comentarii (Atom)
0 comentarii:
Trimiteţi un comentariu