Azi mi-am pictat unghiile de la mâini şi de la picioare. Nu le-am lăcuit, nu le-am dat cu ojă. Le-am pictat. Am adunat câteva petale de le o violetă, din cele aproape trecute, le-am lipit pe unghii aşa cum făceam în copilărie cu florile de grădină, culegeam de la vreo dalie sau hortensie petalele cele mai lungi şi strălucitoare şi le înmuiam în apă, dansam cu degetele prin aer cu un beţigaş subţire pe post de ţigaretă şi mă imaginam plimbându-mă prin grădina unui palat de vară, la prima adiere de vânt unghiile mele false şi iluzorii zburau ca nişte aripioare frânte de la fluturi schilodiţi...am pisat un globuleţ ciobit de la Crăciun, l-am păstrat aşa spart special pentru o astfel de compoziţie, s-a sfărâmat în pulbere fină, scânteietoare, am presărat-o peste petale şi le-am fixat cu un lac incolor, m-am jucat ca o fetiţă răsfăţată, care-şi face de lucru, singură în casă, am făcut o viroză nesuferită care m-a slăbit câteva zile, acum sunt pe cale de a mă pune pe picioare, dar cum încă stau în casă şi nu pot să mă concentrez pe activităţi foarte solicitante, am zis ca între reprizele de frecţie cu spirt şi cănile cu ceai fierbinte şi gustul amar al pastilelor să mă înviorez un pic, aşa că m-am jucat cu forme şi culori, deşi se vor topi sub primul duş...m-a sunat F., nu mă înţeleg deloc cu el, nu ne întâlnim niciodată pe aceeaşi frecvenţă, eu m-am resemnat şi îl iau aşa cum e, oricum nu ne potrivim, însă el se încăpăţânează să-mi facă cunoscute toate deficienţele mele pe care, în opinia lui, nu vreau să le corectez fiindcă mă alint, că profit de slăbiciunea lui pentru mine, iar eu îi spun de fiecare dată că nu-i adevărat, şi acum i-am zis uite, hai să facem aşa, eu o să te ascult foarte cuminte şi promit că te las să vorbeşti fără să te întrerup, te voi asculta cu atenţie, el a început să râdă cu poftă, nedisimulat, „măi, copil, tu când eşti cuminte eşti suspectă, cuminţenia ta înseamnă revoltă”, aşadar n-am ajuns nici acum să purtăm o discuţie convenabilă. Între timp mă gândesc că nu eu am renunţat la tine, tu ai renunţat cerându-mi puţin, mereu ţi-am spus că între doi care se plac şi se vor nimic nu e vulgar, nimic nu e de nespus, de negândit, de nefăcut. Îţi aminteşti?!...ţi-era teamă să nu te prindă noaptea pe drum. Că nu cunoşteai locurile şi se lăsase ceaţă pe poteci şi răcoare. Eu te-am zărit din turla înaltă, cum te grăbeai, rătăcit la ceasul de seară. Şi te priveam, cum te-ndreptai către mine, fără să ştii, deşi-ţi doreai înfrigurat, adăpost. De departe am ştiut că tu erai. Că te-aşteptam de mult, de când am ridicat primul zid. Şi de-atunci, în fiecare clipă ce-a trecut. Când am văzut cum şovăi la răscruce, am zis să trag clopotele, să ştii că eşti aproape, să ştii că eşti...Am alergat pe scările-nguste şi inima-mi bătea să-mi sară din piept, c-am gândit pentru o clipă că n-o să mă afli, înnoptatule, c-o s-alegi altă cărare, că n-o să mai fiu pentru tine, că n-o să mai fiu...Într-un târziu, ai ajuns. Ostenit, ţi-ai scuturat bocancii prăfuiţi, fără grabă, că te aflai la capăt de drum şi noaptea şi teama rămăseseră-n urmă. Dar porţile erau ferecate şi aşteptarea mă-mpietrise de mult: cu braţele deschise, aşa cum mi-aş fi dorit să te cuprind, cu tălpile-ncremenite, aşa cum aş fi vrut să le topească primul tău sărut. Şi-au rămas lanţurile ruginite-ntre noi, că putere s-ajung până la porţi n-am avut, de prea mult dor de tine, de prea mult dor care m-a bătut în pământ, m-a pironit pe loc, aşa, tocmai când aş fi vrut să-ţi alerg înainte...Şi, cum să te las singur pe lângă ziduri, am zis?!...Că noaptea bântuie fiarele hămesite şi norii se prăvălesc peste pădurile reci...şi mi-am aprins ochii, să-ţi fie sfeşnice de luminat şi foc de-ncălzit. Că eram crucea vie la care te rogi de atunci. De când ai ştiut că mă doreşti ca o cruce pe sufletul tău.