Ars moriendi sau un shake dublu cu Decaderm

Sunt vindecată complet. Te-am amputat. Pe viu, fără anestezie. Am urlat de durere nopţi la rând, am leşinat de câteva ori, dar trebuia s-o fac. Cangrena se întindea cu repeziciune. Putrezeai.
Te-am iubit într-un amestec de fascinaţie şi repulsie, de atracţie magnetică şi respingere puternică, de abandonare hipnotică şi voinţă disperată. Mi-era milă şi drag de tine. Ne unea acelaşi secret. Doar că al tău dezastruos deja, al meu ţinut sub control şi remediabil, ştiu cum să-l păcălesc printr-un truc vechi învăţat de la bunicul. Mă felicitam că rezistam în timp ce asistam la distrugerea ta sistematică, metodică, diabolică, m-am privit de sute de ori în tine şi abia mai târziu am înţeles rostul întâlnirii noastre, mi-am întărit principiile şi credinţele, eram deja familiarizată cu strategia mincinosului care înşală imitând adevărul, făcând minciuna credibilă. Tentaţia era mare, decorul superficial şi poleit, viciile pe măsura anturajului, deschiseseşi cutia Pandorei şi din ea se ţineau de mână viclenia, ura, minciuna, invidia, gelozia, dansând isteric în vârtejuri, gătite kitsch, cu brăţări zornăitoare la petreceri fastuoase, am văzut îngrozită cum se descompuneau şi se desfigurau oameni care păreau intangibili, de atunci nu mă mai uit la ştiri, impostura şi dedublarea sunt atât de groteşti încât mi se pare un univers paralel, patologic, viciile sunt accesate şi alimentate de greutatea statutului. Ai fost multă vreme unitatea de măsură a punctelor mele forte, oglinda personalităţii şi a caracterului meu. Am fost puternică prin raportare la tine. Acum îmi dovedesc voinţa şi echilibrul cu mine însămi, o relaţie instalată pe un teren şubred e destinată eşecului, comparabilă cu cea dintre medic-pacient, pacientul se agaţă dependent de medic, cerând dovada tratamentului, fără să coopereze, medicul se luptă cu morile de vânt în lipsa rezultatelor, boala avansează şi sfârşitul îi găseşte îmbrăţişaţi în lupta oarbă pentru o cauză pierdută din start.
Aveam frisoane şi tremuram. Începeam să-mi pierd reflexele, scăpasem deja geanta pe jos şi din ea se rostogoliseră pe asfalt pastilele colorate, împrăştiate ca mărgelele rupte din aţă, am recuperat cam jumate din ele, începusem să plâng fiindcă eram singură şi se lăsase întunericul, ştiam că dacă intru în criză e mai bine să nu mă mişc, te-am sunat şi ţi-am zis „vino şi ia-mă, hai, că nu mai rezist, du-mă să dansez până leşin sau fute-mă, dar vino cât poţi de repede, nu mă lăsa!”...m-am aşezat pe bordură, fir-ar să fie, ultimul şerveţel l-am folosit ca să-mi adun pastilele în el, aşa că mi-am şters lacrimile şi nasul în fustă, m-ai găsit pisând pastilele cu tocul pantofului şi amestecându-le cu parfum, sticluţa se spărsese de asfalt şi turnasem ce mai rămăsese din ea în celălalt pantof, culorile se amestecaseră şi eu întingeam cu degetul ca-n acuarele şi desenam pe asfalt un tren, eram abia la primul vagon când ai ajuns şi ţi-am zis că nu mă mişc de acolo, nu mai merg nicăieri cu tine, sufletul meu e o haltă. Sexul meu e o haltă, superior people never make long visits... make my house your inn...inns are not residences. Nu staţionezi prea mult, doar te opreşti până la repunerea trenului în mişcare spre o destinaţie fixă, pe care ţi-ai programat-o atent, în detaliu, cu multă vreme înainte. Şi totuşi, priveşti în urmă cu regret, cu foame, poftă şi dor, îţi vine să sari din tren şi să te întorci din drum, să sapi până dai de apă şi să faci o fântână, pentru ca halta să nu fie doar un miraj inexistent pe hartă, să prindă formă şi viaţă, nu face asta, nu mă arunca în lume să fiu prădată, lasă-mă aşa, neştiută, ferită şi la adăpost, nu vreau să fiu destinaţia ta, nu vreau gard de lemn şi foişor, nici fântână şi nici muşcate la geam nu vreau, nu merg cu tine, lasă-mă, tu nu vezi că pâmântul e aşezat invers, că păsările sunt nişte târâtoare şi că cerul nostru e tavanul lor în care stăm agăţaţi, ne privesc uimite cum ne-o tragem pe sub pomi când de fapt atârnăm de crengi ca ornamentele de brad, dacă vrei să-mi faci o casă, fă-mi una la mijloc de ocean, cum are Apollinaire, aşa vreau şi eu una, cu ferestrele ca râuri ce curg din ochii mei, şi mişună pe unde sunt ziduri, caracatiţe, nu auzi cum bate la geam inima lor?!...m-am prăbuşit, pământul rămâne mic, în urmă, departe, mâine e doar un cuvânt inventat din frică, uite, ce-mi pasă mie de cuvinte când mă lupt să ramân trează?! Şi mai ales în picioare. Faptul că nimeresc cheia şi intru în casă e uneori o mică victorie, chiar dacă urc treptele sprijinindu-mă de pereţi. Mda, nu sunt o învingătoare de fiecare dată când câştig. Dar nici când pierd nu sunt definitiv pierdută...oricum nu mă grăbesc nicăieri, e încă întuneric şi ziua e departe, jur că n-o să plâng, da, ştiu ce voi face, o să-mi aprind o ţigară, fumul o să-mi înţepe nările şi-o să ies din starea asta, vai, cu cât scrum de ţigară am strâns după tine mi-aş fi curăţat toată argintăria din casă, ce dovadă de curaj mai mare vrei decât că mă sprijin de peretele ăsta şi încerc să mă identific în oglindă, cine-a zis că oglinzile veneţiene mint a avut dreptate, cum altfel aş fi atât de frumoasă după ce ce mi-am injectat o doză de spermă doar ca să mă euforizeze câteva minute, jeturi de lavă fierbinte care m-au inundat, iar m-am intoxicat cu tine, baby, ah, şi doar jurasem că n-o mai fac, noroc că am antidotul perfect... encore une fois!
Asta a fost ultima noastră întâlnire. Despărţirea. Eu nu mai plâng de mult, de când tot văd cum se împart oamenii, vorba lui Noica, în trei categorii, precum caii – de circ, de povară şi de cursă lungă. E trist doar când unii ajung uneori pe o altă pajişte şi se sălbăticesc.