150 de paşi. Atât am numărat din dreptul ultimului copac pe care l-am lăsat în urmă. Îmi amintesc pentru că de acolo am uitat. M-am oprit la 150. Atât am reuşit să număr. Mai departe mi s-a părut imposibil, infernal, îmi venea să plâng şi mă gândeam că sunt aşa aproape de casă şi totuşi nu ştiu de-o să ajung. Pe alee câteva fetiţe jucau şotronul…tot sar şi eu din pătrat în pătrat şi tabla se măreşte întruna, deformată, interminabilă, nici culorile nu le mai disting…salt de pe un picior pe altul şi rochia mi se învârte ca o floare de foc sub oglinda cerului în care mă privesc arzând, colierul de lacrimi se topeşte pe gât şi-mi intră în carne, decupând o gaură ce soarbe lumina. De la o fereastră Lady Gaga îl strigă în boxe, contorsionat şi frivol pe Alejandro, iar cerul se învârte ca un carusel colorat ostentativ, pătat cu violet în locul soarelui de care mi-e dor.
În jurul meu dansau copacii şi mă uitam în urmă, ca-ntr-un tunel îngust şi departe. În secunda aceea s-a ridicat cortina iar eu am făcut un pas înainte. “Ce vrei?” “Hmm, nu mai pune întrebări agresive şi abisale, dacă nu-ţi convine ignoră-mă!” “Daca tot eşti într-atât tentat de abis, consideră-mă o gaură neagră şi pierde-te definitiv în mine, mai bine igoră-mă tu, ca să nu te mai tentez. Hai, ştiu că poţi, o să reuşeşti, mereu ţi-am admirat voinţa.” “ Nu pot şi nu vreau. Nu îmi propun asta. Mi-e drag de tine.” “Ai dreptate, ar fi un ţel mult prea înalt iar eu prea măruntă. Nici măcar ignorată nu merit a fi.” “Eşti dată-n pizda mătii, ca de obicei! “Iar tu eşti dat uitării, nu te mai uita prin gaura cheii, am astupat-o cu gumă de şters şi mestecat visele, n-ai ce vedea, eşti în urmă şi departe, nu mă poţi ajunge iar eu nu mă mai întorc.”
Uneori vorbeam cu Adam. El era ecoul meu. Acum nici măcar ecoul nu mi-l aud. Mă uit prin viaţă ca printr-un album cu poze şi mi-e dor din urmă. Andrei m-a ţinut prima dată de mână. Aveam 15 ani şi muşcam crud din vacanţa de vară, mânjită de gustul zemos al începuturilor de care râdeam delirant încă de pe atunci. Eram o ştrengăriţă, purtam cei mai cool blugi negociaţi cu un polonez în piaţa veche a oraşului, ochii îmi sticleau de poftă, mă plimbam cu Andrei pe sub copacii verii, “N-ai să mă uiţi, aşa-i?!...”, mi-a spus în seara când mi-a luat mâna într-a lui iar eu m-am simţit nepământeană, dansând într-un vertij pe sub cerul mozaic…Acum Andrei e terfelit de ziarele care-i compromit imaginea în urma unui divorţ scandalos, isteric şi murdar. Ne-am întâlnit pe stradă. Mi-a sărutat mâna pe care atât de mult în urmă mi-a ţinut-o într-a lui. “Mai ştii?” “Da, şi mi-e dor…” “Ce faci când ţi-e dor şi simţi că te sufoci şi-ţi vine să plângi că ştii că n-ai nici o putere deşi ai atâta dorinţă în tine?” “Vrei să-ţi arăt ce fac?” “Da, arată-mi!” “Vino cu mine!” Am mers împreună, ţinându-ne de mână, înfriguraţi şi complice, am coborât scările infernului, “Să nu-ţi fie frică”, mi-a zâmbit Andrei, trist…în întuneric, s-a oprit pe o treaptă şubredă, şi-a descheiat cămaşa Gentlemen’s Corner, albastră, din bumbac fin şi atunci am văzut însemnele stigmatului, impregnate în dreptul inimii, cu fierul înroşit. Locul se cicatrizase, ai fi zis că e un tatuaj bine lucrat, dar eu ştiu că la fiecare privire în urmă rana se dechide şi curge viaţa prin ea. „Cât anestezic torni de obicei?” „Când îmi vine să urlu de durere, cam o jumătate de zi, dacă nu-mi ajunge mai fur şi din noapte cu câte-o pizdă tânără şi superficială, dimineaţa vărs până scot toată otrava din mine şi totul revine la normal. N-ai să mă uiţi, aşa-i?...”, mi-a spus abia şoptit, iar eu mi-am retras mâna încurcată în colierul de lacrimi topite pe gât. „Nu ştiu, lasă-mă, vreau să plec, du-mă afară, vreau la lumină!”, i-am strigat speriată, trăgându-mă înapoi, abia îmi ţineam echilibrul pe treptele-nguste, „N-ai să mă uiţi, nu poţi face asta!”, în timp ce striga ameninţător am văzut cum rana se deschide ca un hău şi am fugit pe scări, l-am lăsat în urmă, în hohote de râs isteric, lipit de peretele inimii, „Găseşte singură ieşirea, dacă eşti în stare, fugi cât mai ai o şansă, eşti vulnerabilă, tu nu vezi...n-ai ce căuta aici, atâta vreme cât oscilezi nu poţi fi ademenită, locul tău e în lume, la lumină, ieşi o dată, dispari, dispari!”...
151 de paşi. 152...153...Mă îndrept spre casă.

Organ and Strings

Tu ştii că-ntre picioarele mele se află poarta stelară prin care, o dată ce pătrunzi, treci într-un tărâm mirific, paradisiac, lucrurile, fiinţele şi timpul rămân în urmă, e doar cerul deasupra şi eu dedesubt, iar tu, la mijloc, între mine şi stele, ai vrea să te înalţi într-un zbor nelumesc, să te desprinzi de tine şi să priveşti cum ne răsfăţăm în patul de mătase, ai vrea şi să plonjezi în valurile cate te cheamă şi să te pierzi pe fundul oceanului până te vei regăsi în ochii mei. M-ai sărutat îndelung, m-ai înduplecat să-ţi deschid poarta galactică şi acum mă sfredeleşti ca un picamer de nestăvilit, iar eu îţi strig, râzând, “babe, you are the hub of the universe!”...e încă întuneric şi mă lărgeşti în cercuri pentru a face lumină, te afunzi până-n plăsele şi te opreşti pentru o clipă, e linişte şi ţi-ai lipit inima de inima mea, ritmurile ni se unesc într-o armonie deplină, te mişti lent, înăuntrul meu, zbuciumul începutului s-a transformat într-o simfonie feerică, iar tu îmi scrutezi adâncurile cu o lanternă mobilă care se plimbă imperceptibil prin valurile oceanului, totul e luminos şi la vedere, acum îmi ştii pe de rost gândurile, visele, întrebările, răspunsurile, mirarea, lacrimile, zâmbetul, viaţa mea pulsează pe vârful cuţitului pe mi-l intingi în carnea firbinte, îl tragi afară şi mi-l aduci pe buze, îmi scrii cu gustul tău înmuiat într-al meu dorinţele tale, speranţele, cu cerneala vieţii vărsată în mine ca-ntr-o călimară pe care o închizi cu un sărut, sărutul tău mă arde iar eu sunt o carte vie în care te impregnezi, acum strălucesc şi ochii mei aruncă scântei şi îţi şoptesc, te ştiu, eşti adânc în mine ca semnul de carte închis între pagini de viaţă...

Val de lumină

M-am îndrăgostit de un bărbat din altă lume. Din lumea mea. Lumile noastre s-au intersectat într-o secundă de graţie şi acum coincid. Doar când îl gândesc şi sângele dansează în jurul inimii, răsfirat ca o harfă. Încă dinainte să ne ştim, plănuiam şi înfăptuiam paralel întrevederi secrete cu arborii, cu nălucirile păsărilor zburând prin anotimpuri, cu aştrii cusuţi cu fire aurii pe bolta ce-o-mpărţim, cu soarele revărsat peste noi ca un glob incandescent. În somnul meu profund, nepământesc, în nepăsarea liniştii cereşti, îi mai văzusem chipul undeva, i-am adulmecat mirosul înfipt în carnea mea ca un cuţit. Îl port în suflet ca pe-un vas de preţ, ca pe-o comoară-nchisă cu peceţi, pe buze ca pe un fagure plin, pe sânii albi şi grei ca pe o salbă nevăzută, îl port adânc în vis...Îi rostesc numele încet, tandru, ştiu că mă aude şi o petală îi mângâie umărul. Sufletul meu ca un vis plutitor îl atinge, în jurul pământului, între nelinişti, mă rosteşte cu inima şi totul devine lumină, trupurile ni se topesc armonios într-un amestec de culori şi licori şi senzaţii, compunem un pastel desenat pe cerul albastru cu degetele-mpreunate în căutarea lor frenetică...M-am îndrăgostit de un bărbat cu care mă ştiam demult, acum ne-am regăsit, ne trăim minunea întâlnirii, atunci când trece pe sub geamul meu îi zâmbesc luminos, deschizându-i ferestrele sufletului, îmi las mâinile într-ale sale şi ochii prinşi în privirea lui către mine, mă strâng în braţele lui şi mi-e bine. Îl învăţ ca pe o carte ce mi s-a deschis, paginile se întorc de la sine, fără a fi luate de vânt, şi el mă învaţă, petală cu petală, răsuflarea noastră e magie. Sunt îndrăgostită de Val de lumină.

Puppet

E totul prea rotund. Deasupra nu e decât rotund înalt şi simt cum peretele sticlos îmi fuge de sub tălpi. Nu pot să văd nimic, oricât aş vrea şi-mi vine să urlu de durere, că, uite, mi-au rămas mâinile-ntre pereţii ăştia înguşti şi n-am cum să mă mai agăţ de ceva. Mi se vor lungi braţele, uriaşe, subţiri şi mă voi rupe acolo unde mă aşteaptă adâncul. Îmi pare doar rău că n-o să te mai pot îmbrăţişa, mă voi târî prin întuneric, cu durerea după mine, lovindu-mă de ziduri, fără să am cu ce le dărâma.
...auzi cum clipoceşte apa prin pereţi, prin mâinile prinse ca-ntr-un cleşte de gheaţă?!...să merg mai departe...Ah, cum mi-au ţintuit picioarele şi ce-o să mă fac dacă-o să-mi rămână tălpile între pietre, ca de smoală lipite, să nu le mai pot trage după mine în ceruri?!...Desigur, prea multe noroaie-au cunoscut şi nu mai sunt demne să urce treptele raiului, dar aşa păţim toţi şerpii care otrăvim fântânile şi nu ieşim nicicând la suprafaţă.
...şi ce furtună!...tare mă mai biciuie vântul şi trebuie să mă aplec în toate părţile să-mi culeg zdrenţele împrăştiate prin nisip. Vai, ce singură sunt aici sus, doar cu corbii care-mi croncăne a moarte deasupra creştetului şi cerul geme ameninţător de negru! Le voi arăta că nu mi-e frică, o să râd până când glasul mi se va preface în tunet şi se vor teme ei de rânjetul meu îngheţat. La urma urmei, ce-ar putea să-mi mai facă? Ochii deja mi i-au ciugulit ca pe două boabe de mac otrăvit, inima mi-au zdrenţuit-o în bucăţile după care mă tot aplec să le adun la un loc fără a reuşi vreodată, dar asta e soarta păpuşilor de cârpă de la marginea câmpului, să vedem cum începe noaptea mai devreme în cer, să ne jelim blestemul prin furtuna de tămâie, să colindăm sufletele celor ce se tem de noi, fiindcă de ei se tem când rătăcesc pe drumuri neumblate.
...am avut o mie de chipuri şi n-am mai apucat să mă prefac în toate...

Nocturnă

Pe malul celălalt se iveau zorile. De mult îmi doream să trăiesc ziua, dar, între cele două pământuri, apa îmi îngheţa tălpile şi mereu alunecam pe pietre sticloase...pe malul meu, pâcla deasă şi rece mă sufoca, îmi intra până-n oasele albe şi scârţăia înăuntru, în jurul meu ţiuia a pustiu...
Doar eu, între două margini de lume, şi ce să fac dacă aerul e umed, cu miros de fum şi de brad şi mi se face aşa, dor de tot ce n-am cunoscut şi parcă l-aş şti dintotdeauna?!...foşnea pădurea în jurul meu, mi-era teamă de glasurile ei de frunze ude, picura încă ploaia neuscată din crengi şi-am zis să fug dincolo, să trăiesc măcar o zi, de la început până la apus...Ea nu m-a lăsat, m-a tras înapoi, în hăţişuri şi mi-a scorţuit chipul cu coajă groasă, aspră, de cenuşă, mi-a scrijelit obrajii mai adânc, cu crengi tăioase şi mi i-a încins apoi în răşină fierbinte, amară, m-a înmugurit deodată în verde, în vârful crengilor şi m-a atârnat în suliţele-mplântate în cer...Doamne, ce bine era! Simţeam cum mă usucă vântul, ca pe o tămâie şi mă împrăştie peste Ea toată şi mi-am închis ochii, aşa, ca de fericire. M-am trezit plutind peste apa dintre cele pământuri, pietrele sticloase îmi sfârtecaseră genunchii şi-n loc de sânge ţâşneau valuri groase de răşină fierbinte, amară, care îmi sfăşia carnea, mă ardea şi mă împietrea mai apoi...
Am zăcut mult peste propriul meu trup şi mai târziu am apucat să văd cum îl înghite pământul, lacom, cu multe guri. Am vrut să mă ridic şi mi-am dat seama că mă aflam deja foarte sus, ochii mei erau două scorburi goale, adânci, care-mi ţineau loc şi de inimă; de fapt, inima mea era mai jos, o dată cu picioarele lungi, lungi şi negre, din locul unde pământul mă-nghiţise mai-nainte. Am vrut să-mi desfac părul, de frig, şi m-am încâlcit în crengi, m-au izbit ca nişte bice, din toate părţile...Eram atât de singură, de străină, ca toţi copacii de dincolo de Dincolo. Eram ca ei toţi, pe celălalt mal.
***
Sunt amintiri de pe vremea când am devenit copac la o margine de lume şi m-a durut singurătatea braţelor-crengi după zborul iubirilor ce-şi făcuseră cuib vremelnic între flori înrourate, la fel cum m-a durut picajul dezorientat şi amânat prin aer al fiecărei frunze, parcă sperând să-şi întârzie întâlnirea cu pământul inert şi închis ca un oblon peste cerul întors cu faţa în jos. Amintirile mele sunt trăirile mele, măsurate în intensitatea emoţiilor, gândurilor, atingerilor, unele persistă, altele s-au estompat, intensitatea lor s-a risipit în abur de pădure, energia li s-a topit în aerul rece al nopţilor care au trecut peste ele, nu amintirile mă dor, trăirile mele îmi sunt dragi şi nu mă pot rupe de mine, ele mă compun, fărâma de univers care sunt eu mă apasă, atunci când mă învârt singură pe cerul plin de stele, care mai de care mai strălucitoare şi mai grăbită, nici una nu mă aşteaptă, hei, unde alergaţi aşa, în noapte, de-a valma, rostogolite ca-ntr-un tăvălug de aur, topiţi-mă şi pe mine în cuptorul vostru fermecat şi agăţaţi-mă într-un colţişor pe cerul nesfârşit, poate aşa mă va alege să-i luminez visele când mă va descoperi din întâmplare prin călătoriile nocturne pe bolta înstelată, poate va dori să-i fie perdea la geam petecul de cer de pe care-l privesc şi-i veghez somnul şi-i învălui inima într-o mantie ca o aură ce pulsează în jurul lui. Poate ceaţa se va risipi şi nu mă voi mai clătina pe fâşia de pământ necunoscută, printre nori va răzbate lumina stelelor şi va fi ceasul la care ne vom întâlni în fiecare noapte, când cerul se va deschide ne vom regăsi în clipa noastră magică, unică, irepetabilă, o vom alătura celorlalte clipe din sclipirea stelelor şi clipele noastre vor deveni timp…

dă perdeaua la o parte în noaptea asta, ia-mă în casă… în casa inimii…